Greșeli Gramaticale în Limba Română – Confesiuni de la Biroul Limbii Muncite

De regulă, când cineva se hotărăște să scrie un astfel de articol și să îl adreseze lumii, aproape că te ia la rost pentru fiecare cuvânt. Și nu doar pentru ce ai scris, ci, mai rău, pentru că ai îndrăznit să scrii.

Își pune pe cap căciula superiorității și se năpustește asupra ta cu ocara – oral sau în scris, depinde pe unde te prinde.
Apoi, răsuflă adânc de satisfacție că te-a pus „gramatical” la punct și își mângâie orgoliul pe interior, eventual completat de o bătaie de „bravo ție” pe propriul umăr.

Am întâlnit oameni sclipitori, citiți, care au dat-o spectaculos de gard cu gramatica – sau cu un limbaj colorat de mi-era rușine și pentru timpanele mele. De cealaltă parte, am întâlnit oameni simpli, cu doar șase clase, care aveau o vorbă blândă, caldă și atât de corectă încât parcă scoteau poezie din fraze.

Pentru ambele categorii am avut și am în continuare admirație. Am încetat să-i (mai) trec prin filtrul judecății literare sau gramaticale. Ce să fac și eu? Să-mi pierd vremea judecând, când puteam alege să stau cu ei, să ascult și să continui discuția? Să mă bucur de tot ce făceau bine și frumos.

Și eu fac greșeli.

Unde mai pui că le fac acum în două limbi – în română și în engleză. Dar asta nu mă face mai puțin vrednică de admirație, valoroasă sau inteligentă. Și, mai ales, nu mă face „proastă”.

Folosesc de ceva vreme cu foarte multă precauție cuvântul „prost”. Mai ales pentru mine.

Acest articol va fi scris, așadar, cu plăcere.

Să scrii cu plăcere despre greșeli gramaticale? Ce treabă mai e și asta?
E o treabă productivă, ce-mi aduce mie beneficii pentru elasticitatea minții. Și poate, cu puțin noroc, o să-mi placă și mie greșelile – ale mele sau ale altora.

Greșelile sunt normale, ne sunt firești nouă, oamenilor. Ele reflectă, de cele mai multe ori, efortul, ambiția și dorința de a mișca ceva.

Chiar și-n cuvinte.

Cele mai populare greșeli din limba noastră

Pentru că sunt populare, le întâlnim des și le folosim chiar mai des.

De ce? Pentru că suntem un popor balcanic, vorbim mult, tare și cu patos. Iar când intră patosul în ecuație, ritmul nu mai e „lentus”, ci trecem direct în „rapidus”, cu o fervoare greu de egalat – fie ea lingvistică sau emoțională.

Și pentru toate astea și încă multe altele, oamenii merită iertați. 

Cine poate ține pasul cu noi?

Așadar, iată-le:

Voiam sau vroiam - Verbul cu dorință și confuzie la pachet 

Confuzia între „voiam” și „vroiam” e cam ca între a pune zahăr sau sare în cafea.  Una e corectă, cealaltă... ei bine, te face să strâmbi din nas.

• „Voiam” vine de la verbul „a voi”, conjugat frumos și regulamentar.
• Eu voiam, noi voiam – corect gramatical.
• „Vroiam” e o improvizație simpatică apărută dintr-o contopire ilegală între „voiam” și „vream” (de la verbul „a vrea”). Un soi de Frankenstein lingvistic, dacă vrei.

Cum reții ce să folosești?

Dacă sensul vine de la „a voi”, folosește „voiam”. Dacă e din „a vrea”, atunci spui „vream”. Simplu, nu? 

• Corect: Eu voiam să citesc cartea.
• Corect: Eu vream o cafea, dar cu zahăr.

Și ce facem cu „vroiam”?

Îl scoatem frumos din vocabular, că n-a fost invitat la petrecerea gramaticală. 

Dar, hei, dacă l-ai folosit până acum, măcar să știi că e greșit. Nu te condamnă nimeni, suntem toți într-un proces continuu de învățare.

Noștri, noștrii și voștri, voștrii - Când al doilea „i” strică tot

„Noștri” și „voștri” sunt exemple clasice în care un simplu „i” în plus sau în minus poate să te bage în belea gramaticală. 

Greșeala apare frecvent din confuzia legată de scrierea cu unul sau doi „i”. 

Deci, să lămurim situația!

Regula simplă

Noștri și voștri se scriu întotdeauna cu un singur „i”. Nu există nicio situație în care să fie corect să adaugi un al doilea „i”, nici măcar dacă vrei să „îmbunătățești” expresia cu un aer mai sofisticat.

De exemplu:

• Corect: Prietenii noștri sunt de treabă.
• Greșit: Prietenii noștrii sunt de treabă. (Al doilea „i” a intrat ca musafir nepoftit!)

De unde vine confuzia?

Confuzia apare probabil din tendința de a face analogii cu alte forme care chiar necesită doi „i”, cum ar fi „copiii” sau „ochii”. 

Dar aici nu e cazul!

Noștri și voștri sunt adjective pronominale posesive și nu au nevoie de acest „upgrade” gramatical.

Cum să-ți amintești regula?

Imaginează-ți că „noștri” și „voștri” sunt ca o mâncare bine gătită. Dacă mai adaugi un ingredient de dragul artei, strici toată rețeta. Al doilea „i” este ingredientul care îți „arde” gramatica.

Folosește un singur „i” și păstrează lucrurile simple. Nimeni nu are nevoie de dramă în propoziție, mai ales când vine vorba de gramatică! 

Ai grijă ca prietenii „noștri” să rămână simpatici, nu „noștrii” iritanți.

Să aibă sau să aibe – Cine câștigă? Gramatica. Mereu gramatica.

Hai să lămurim ce-i cu „să aibe” și „să aibă.” 

Dacă ai spus vreodată „să aibe” și cineva ți-a sărit la gât, stai liniștit – nimeni nu s-a născut gramatical perfect. Dar e momentul să-ți ridici nivelul la next level al corectitudinii.

Care e problema?

Forma corectă este „să aibă”, iar „să aibe” este greșită. Da, sună mai scurt și mai simpatic, dar regulile gramaticale nu sunt aici să ne facă viața ușoară.

De ce „să aibă” și nu „să aibe”?

Totul are legătură cu conjugarea verbului „a avea” la modul conjunctiv. În limba română, forma corectă la persoana a treia singular și plural este „să aibă”. Forma „să aibe” nu există în niciun colț al gramaticii. E ca și cum te-ai hotărî să inventezi o nouă conjugare doar pentru că sună mai cool.

Cum îți amintești forma corectă?

Gândește-te că „să aibă” are un aer mai serios și academic – perfect pentru discursuri și pentru atunci când vrei să impresionezi la interviuri. 

„Să aibe” sună ca și cum ai grăbi conversația la o cafea. În concluzie, alege seriosul „să aibă” – măcar gramatica să fie pe poziții dacă viața nu e. 😏

Un mic truc: 

Repetă de 10 ori: „să aibă, să aibă, să aibă.” 

Și dacă ai dubii, amintește-ți că gramatica are deja destule reguli complicate – nu are nevoie de invenții.

Ca și ca și – Dublu ca, dublu stres pentru profesori

Dacă ai folosit vreodată „ca și” în conversație, e timpul să discutăm de ce poate suna bine în urechi, dar rău în gramatică. 

Greșeala vine din tendința de a folosi expresia „ca și” în contexte în care simplul „ca” ar fi suficient. 

De ce o facem? Poate din dorința de a suna mai sofisticat sau de a evita ambiguitatea. Problema este că acest artificiu lingvistic adaugă o complicație inutilă.

Când greșim?

„Ca și” este folosit greșit atunci când vrem să înlocuim „ca” simplu:

• „Ca și profesor, cred că...” (corect ar fi: „Ca profesor, cred că...”).
• „Ca și exemplu, să luăm...” (corect ar fi: „Ca exemplu, să luăm...”).

Când e corect „ca și”?

Există, totuși, situații în care „ca și” este acceptabil, de exemplu, pentru a evita ambiguitatea. Dacă spunem „Ion, ca poet, scrie frumos”, putem înțelege că Ion scrie frumos doar în calitate de poet, dar nu neapărat și în alte contexte. 

Dacă vrem să subliniem comparația dintre Ion și alți poeți, vom spune: „Ion, ca și poet, scrie frumos.”

Cum să-ți simplifici viața?

În 90% din cazuri, „ca” simplu e suficient. 

Gândește-te la el ca la un erou necomplicat: direct, clar, fără pretenții. Când folosești „ca și” acolo unde nu trebuie, e ca și cum ai pune sos pe un tort – poate părea fancy, dar strică tot desertul.

Sfatul meu?

Ai încredere în „ca”. 

E modest, dar face treaba bine! Iar „ca și” păstrează-l pentru acele rare momente în care ai cu adevărat nevoie să clarifici o ambiguitate. Gramatica îți va mulțumi!

Mi-ar plăcea și mi-ar place - Dorința gramaticală care scapă de sub control

Cine nu a auzit fraza „Mi-ar place să...”? 

Este o greșeală care a prins rădăcini adânci, ca o buruiană simpatică, dar complet greșită gramatical. 

Hai să vedem de ce „mi-ar place” nu are ce căuta în conversațiile tale – decât dacă vrei să faci lingviștii să-și dea ochii peste cap.

De unde vine greșeala?

Totul începe de la confuzia între indicativ („place”) și condițional-optativ („plăcea”). 

Simplu spus:

- „Place” e folosit pentru fapte certe: „Îmi place cafeaua.”

- „Plăcea” exprimă o dorință sau o posibilitate: „Mi-ar plăcea să beau cafea cu tine.”

„Mi-ar place” combină condiționalul cu indicativul, iar asta e ca și cum ai încerca să porți o șosetă și un pantof diferit – poate părea interesant, dar nu funcționează.

Cum e corect?

• Corect: „Mi-ar plăcea să călătoresc mai mult.”
• Greșit: „Mi-ar place să călătoresc mai mult.”

Cum să-ți amintești diferența?

Dacă te surprinzi spunând „mi-ar place”, întreabă-te: „Oare pot înlocui acest verb cu altul la condițional?” 

De exemplu:

• „Mi-ar cânta” – sună corect.
• „Mi-ar cântă” – evident greșit.

Aplică aceeași regulă și pentru „plăcea”. Funcționează de fiecare dată!

De ce să renunți la „mi-ar place”?

Pentru că nu există în limba română. Simplu. „Mi-ar place” e un hibrid care arată ca o variantă gramaticală, dar nu e. Folosindu-l, îi dai limbii române ceva ce n-a cerut niciodată.

Sfatul meu?

Ține minte că „mi-ar plăcea” are nevoie de condiționalul său propriu, nu de împrumuturi. Și dacă vreodată te îndoiești, gândește-te așa: dacă plăcerea e condiționată, atunci și verbul ar trebui să fie!

Și mai multe cuvinte pretențioase

Delicvent sau delincvent – infracțiunea gramaticală!

Cuvântul corect este „delincvent,” și se referă la o persoană care încalcă legea. Greșeala cu „delicvent” vine probabil din tendința de a-l face să sune mai „finuț,” dar un infractor gramatical tot un infractor rămâne.

• Corect: „Delincventul a fost prins.”
• Greșit: „Delicventul nu a avut nicio șansă.”

Cum să-ți amintești? Imaginează-ți că „delincventul” are un „c” în plus pentru toate încălcările comise.

Președinție sau președenție – șefia cu probleme gramaticale

Forma corectă este „președinție.” Deși sună similar cu „președinte,” regula cere ca în cazul instituției să folosim „i,” nu „e.”

• Corect: „Președinția a anunțat o conferință de presă.”
• Greșit: „Președenția a decis o schimbare.”

Cum să-ți amintești? „Președinția” e despre rol, nu despre confuzie între vocale. „E”-ul e pentru președinte, „i”-ul pentru instituție!

Itinerar sau itinerariu – pe unde o luăm?

Forma corectă este „itinerar,” care desemnează traseul unei călătorii. 

„Itinerariu” este un moft inutil inventat din dorința de a complica lucrurile.

• Corect: „Itinerarul călătoriei include 5 destinații.”
• Greșit: „Itinerariul trebuie ajustat.”

Cum să-ți amintești? Traseul e simplu, așa că și cuvântul corect e mai scurt: „itinerar.”

Genuflexiune sau genoflexiune – exercițiul gramatical

Corect este „genuflexiune,” un exercițiu fizic popular, dar adesea greșit rostit. 

Forma „genoflexiune” e doar o încercare stângace de a o face să sune mai „ușor.”

• Corect: „Trebuie să faci genuflexiuni zilnic pentru o sănătate mai bună.”
• Greșit: „Genoflexiunile te vor ajuta să slăbești.”

Cum să-ți amintești? Imaginează-ți că „genu-” vine de la genunchi, pentru că exercițiul implică mișcarea acestora.

Ucrainean sau ucrainian – cine are dreptate?

Forma corectă este „ucrainean.” 

Forma greșită „ucrainian” este rezultatul adăugării unui „i” inutil, probabil pentru că ne sună mai melodios.

• Corect: „Ucraineanul a ajuns primul la linia de finish.”
• Greșit: „Ucrainianul a făcut o impresie bună.”

Cum să-ți amintești? „Ucrainean” e scurt și la obiect, fără ornamente inutile.

Infirmerie sau infermerie – unde mergem să ne tratăm?

Forma corectă este „infirmerie,” locul unde se acordă îngrijiri medicale de bază. 

„Infermerie” este o formă greșită care pare să sugereze că cineva a vrut să „trimită cuvântul la tratament.”

• Corect: „Soldatul a fost dus la infirmerie.”
• Greșit: „Infermeria este plină de pacienți.”

Cum să-ți amintești? Gândește-te la „infirmitate” și legătura dintre cele două.

Bărbierit sau bărbierat – duelul bărbii

Corect este „bărbierit.” 

Forma „bărbierat” este o tentativă „brutală” de a adăuga o terminație inutilă, care nu are nicio bază.

• Corect: „Bărbieritul trebuie făcut cu atenție.”
• Greșit: „Bărbieratul a durat mai mult decât mă așteptam.”

Cum să-ți amintești? Gândește-te că „bărbierit” e scurt, precis și bine finisat – exact ca rezultatul dorit. 

O luna de zile și doi ani de zile - Pleonasmul care face timpul să bată pasul pe loc

Greșeala din aceste expresii constă în utilizarea pleonastică a termenului „de zile.” Cuvintele „lună” sau „ani” exprimă deja o unitate de timp, iar adăugarea „de zile” este inutilă, ba chiar redundantă.

• Greșit: „Am stat o lună de zile în concediu.”
• Corect: „Am stat o lună în concediu.”

• Greșit: „Proiectul s-a întins pe doi ani de zile.”
• Corect: „Proiectul s-a întins pe doi ani.”

Cum să-ți amintești?

Imaginează-ți că timpul nu are nevoie de „suplimente” ca să-și facă treaba. O lună e o lună, iar doi ani sunt doi ani. „De zile” e ca un praf de sare pus în cafea – complet lipsit de sens.

Deci, păstrează fraza simplă! Timpul trece, dar gramatica nu trebuie să-l complice.

A întoarce și a se reîntoarce – Dublăm verbul sau doar ne întoarcem în cerc?

Această confuzie stă sub semnul pleonasmului: folosirea verbului „a se reîntoarce” adaugă un prefix inutil, deoarece verbul „a întoarce” exprimă deja ideea completă. Prin urmare, „a se reîntoarce” devine doar o încercare de a face întoarcerea mai complicată decât e cazul.

• Greșit: „M-am reîntors din vacanță.”
• Corect: „M-am întors din vacanță.”
• Greșit: „Ea se va reîntoarce la vechiul loc de muncă.”
• Corect: „Ea se va întoarce la vechiul loc de muncă.”

De ce e greșit?

Prefixul „re-” sugerează o repetare, însă verbul „a întoarce” include deja ideea de mișcare înapoi. Așadar, „reîntoarcere” este ca și cum ai spune „a te întoarce înapoi” – o formulare redundantă.

Cum să ții minte?

Imaginează-ți că „a întoarce” este ca un bumerang – își face treaba perfect și ajunge înapoi la punctul de plecare fără ajutorul unui „re-.” Nu mai adăuga kilometri gramaticali inutili, că ajungi tot unde ai început. 😄

Un procent de 5 la sută – Dublăm matematica sau doar ne complicăm viața?

Aici ne confruntăm cu o exprimare pleonastică: cuvântul „procent” include deja ideea de „la sută”. Prin urmare, adăugarea „de 5 la sută” este ca și cum am spune „un procent la sută”.

• Greșit: „Un procent de 5 la sută dintre elevi au răspuns corect.”
• Corect: „5 la sută dintre elevi au răspuns corect.”
• Greșit: „Compania a crescut cu un procent de 10 la sută anul acesta.”
• Corect: „Compania a crescut cu 10 la sută anul acesta.”

De ce e greșit?

Cuvântul „procent” provine din latină, pro centum , care înseamnă „dintr-o sută”. Așadar, când spui „procent de 5 la sută”, repeți aceeași idee în alte cuvinte – practic, „dintr-o sută dintr-o sută”.

Cum să ții minte?

Gândește-te la un desert. Dacă spui „un tort din ciocolată cu ciocolată”, știi că ai adăugat prea multă ciocolată (dacă există așa ceva). Așa și aici: folosește ori „procent”, ori „la sută”, dar niciodată împreună.

Mai poate fi posibilă – Când adăugăm prea multă posibilitate

Aici avem un pleonasm clasic: dacă ceva „poate fi”, înseamnă deja că este „posibil”. Alăturarea „mai poate fi posibilă” este, deci, o repetare inutilă a ideii.

• Greșit: „Mai poate fi posibilă o astfel de situație?”
• Corect: „Mai este posibilă o astfel de situație?” sau „Poate fi o astfel de situație?”

Cum să ții minte?

Gândește-te la expresia „mai mult mai bine”. Știi că n-are sens, nu? La fel, „mai poate fi posibilă” se complică inutil.

Mai ne vedem sau ne mai vedem – Cine pune mai-ul unde trebuie?

„Mai ne vedem” este o construcție incorectă și sună de parcă cineva a pus cuvintele într-o pălărie și le-a scos pe rând, fără să respecte regula. În limba română, adverbul „mai” trebuie să stea înaintea verbului sau a cuvântului pe care îl determină, deci ordinea corectă este:

• Corect: „Ne mai vedem.”
• Greșit: „Mai ne vedem.”

Cum să ții minte?

Pune-ți „mai” ca un semn de întrebare care vine primul: „Mai facem?”, „Mai mergem?”, „Mai vedem?”. Dacă începi cu el, ești pe drumul cel bun. Dacă îl rătăcești prin propoziție, s-ar putea să te mai întâlnești cu profesoara de română în vis! 😉

120 de lei sau 120 lei – Unde e de-ul?

Așa cum îți poți imagina, „120 de lei” este varianta corectă. În limba română, atunci când indicăm o cantitate, cuvântul „de” este obligatoriu pentru a lega numeralul de substantiv. 

Deci:

• Corect: „120 de lei”
• Greșit: „120 lei”

De ce?

Regula cere ca atunci când numeralele mai mari de 19 sunt urmate de un substantiv, să fie legate prin „de”. E ca o mică punte între cifră și ce vine după ea. Fără ea, propoziția pare săracă și neîngrijită.

Cum să ții minte?

Gândește-te la „de” ca la un acompaniament. Când numeralele se duc la petrecere cu substantivele, „de” este invitatul care le face să nu pară stinghere. 😊

Numai și decât – Tandemul care ne dă bătăi de cap

Aceste două cuvinte par inofensive, dar fac ravagii în fraze. Confuzia lor e printre cele mai comune greșeli în limba română. Hai să clarificăm!

Când folosim „numai”?

„Numai” exprimă limite sau restricții și e folosit în propoziții afirmative. Este sinonim cu „doar”.

• Corect: Am mâncat numai o prăjitură.
• Greșit: Am mâncat decât o prăjitură. (Asta cere negare, dar nu există.)

Când folosim „decât”?

„Decât” își are locul doar în propoziții negative. Este ca fratele mai mofturos care nu iese din casă fără negare.

• Corect: N-am mâncat decât o prăjitură.
• Greșit: Am mâncat decât o prăjitură.

Cum să ții minte?

Dacă propoziția ta nu conține o negare, uită de „decât”. Imaginează-ți că „decât” e un introvertit: apare doar când vede un „nu” prin preajmă.

Un truc rapid:

Test rapid: Înlocuiește „numai” sau „decât” cu „doar”. Dacă propoziția sună bine, ești pe drumul cel bun. Dacă nu, ai o problemă de rezolvat. 

Care și pe care – Un clasic al confuziilor gramaticale

De câte ori nu am auzit propoziții ca „Cartea care o citesc este interesantă” și am simțit o ușoară durere... gramaticală? Hai să lămurim misterul diferenței dintre „care” și „pe care” și să scăpăm de dilema asta.

Când folosim „care”?

„Care” este un pronume relativ și poate fi folosit fără prepoziția „pe” atunci când funcționează ca subiect în propoziție. Adică, „care” face acțiunea.

• Corect: Omul care scrie cartea este profesor.

(Omul face acțiunea – scrie cartea.)

• Greșit: Omul pe care scrie cartea este profesor.

(Ce face omul aici? Nimic. Greșeală.)

Când folosim „pe care”?

„Pe care” este utilizat atunci când pronumele este complement direct – adică, „care” primește acțiunea. Prepoziția „pe” e obligatorie aici.

• Corect: Cartea pe care o citesc este interesantă.

(Cartea primește acțiunea – este citită.)

• Greșit: Cartea care o citesc este interesantă.

(Fără „pe”, propoziția devine incorectă.)

Cum să-ți amintești?

Gândește-te așa: dacă „care” primește o acțiune, ia un „pe” cu el, ca să nu rămână singur și greșit. E ca un prieten bun care nu-l lasă de izbeliște.

Un truc rapid:

Înlocuiește „care” cu „pe care” și vezi dacă propoziția încă are sens. Dacă da, folosește „pe care”. Dacă nu, probabil că „care” este suficient.

Exemplu:

- Fără acțiune: Fata care citește e veselă.

- Cu acțiune: Fata pe care o văd citește o carte.

Gramatica e simplă când o vezi pe bucăți, nu?

Maximum și minimum – Latinește cu stil

Maximum și minimum sunt variante corecte, dar folosite mai mult în contexte științifice, matematice sau formale. 

Pentru uzul cotidian, limba română recomandă:

• Maxim în loc de „maximum”: Am obținut un punctaj maxim.
• Minim în loc de „minimum”: Este nevoie de un efort minim.

Atenție: Evită să spui „minim și maxim” când te referi la limite absolute. Acolo rămân fidele originalului: minimum și maximum.

Truc: Dacă sună ca un termen din manualul de matematică, e „-um”. Dacă sună ca o conversație relaxată, e fără „-um”.

Merită și se merită – Când verbul plătește prețul

Forma corectă este „merită”, simplu, elegant și suficient. 

De ce? Pentru că verbul „a merita” este deja reflexiv prin sensul său. Adăugarea lui „se” este inutilă, ba chiar un pic pretențioasă.

Exemple corecte:

• Merită să încerci!
• Această carte chiar merită citită.

Forma „se merită” este o greșeală des întâlnită și provine probabil din dorința de a întări ideea. Din păcate, doar greșeala se întărește.

Truc: Dacă ai dubii, întreabă-te: cine sau ce „merită”? Dacă răspunsul are logică fără „se”, ești pe drumul cel bun. 😉

Limba Romana - dificilă, complicată, bogată

De ce? 

Pai iată de ce:

1. Gramatica complexă
2. Articolul hotărât plasat la finalul substantivului
3. Genurile gramaticale (masculin, feminin, neutru)
4. Conjugarea verbelor și verbele neregulate 
5. Pronunția sunetelor specifice (î, â) 
6. Influențele lingvistice diverse
7. Expresiile idiomatice și proverbele
8. Ordinea flexibilă a cuvintelor în propoziție
9. Diminutivele și sufixele
10. Împrumuturile moderne și adaptările din alte limbi. 

Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 este cel mai complicat, limba română devine dificil de învățat în funcție de naționalitatea celui care încearcă să o stăpânească.

Pentru un vorbitor de limbă latină – spaniol, italian – dificultatea se apropie de un 6-7, datorită similarităților dintre limbi, care ușurează procesul de asimilare.

În schimb, pentru un vorbitor de limbă germanică sau slavă – suedez, bulgar – dificultatea urcă spre 8-9, în special din cauza declinărilor, diacriticelor și ordinii flexibile a cuvintelor, care reușesc să bage în ceață pe oricine nu este obișnuit cu ele.

Gând de final

Final de articol, nu și final de probleme de gramatică. 

Limba română are destule cât să ne țină ocupați pentru două vieți.
E grea, e complicată, e pretențioasă – exact ca un partener de cuplu care știe că are dreptate. Iar noi, românii, ne străduim zilnic să nu o stricăm mai mult decât am făcut-o deja.

Dacă reușim să vorbim corect și să scriem fără greșeli, bravo nouă! Suntem niște oameni atenți și, probabil, cu prea mult timp liber.
Dacă nu reușim... hei, suntem tot oameni, doar că preocupați cu alte treburi lumești.

Și dacă ai ajuns la acest articol, să știi că și mie mi-a fost lecție, la fel cum îți este ție acum. Greșesc zilnic. Da, zilnic. Și de mai multe ori pe zi!
Uneori corectez pe loc, alteori râde logodnicul meu de mine și mă lovește cu replica supremă: „Și ziceai că ești scriitoare, nu?”
Mă corectez și-atunci, dar cu întârziere – și cu un oftat profund.

Dar treaba se schimbă radical când mă așez să scriu ceva pentru public. 

Atunci mă transform: devin o combinație între Sherlock Holmes și un profesor de limba română, înarmat cu Dex-ul, un pix roșu imaginar și un ton disprețuitor. Măcar aici să fie totul corect.

Să fim mai relaxați, să nu ne mai dăm ochii peste cap pentru un „vroiam” scăpat pe tastatură.

Dar, totodată, să băgăm puțin de seamă, că până la urmă nici limba română nu merită să fie tratată ca o ciornă veșnică.

Să fim toleranți, dar cu măsură. Și, mai ales, să nu uităm să râdem – și de greșelile noastre, și de ale altora (dar cu blândețe, bineînțeles).

Poza de copertă este făcută de mine, trompețica cu inimioară este de pe Union Art.