Când viitorul ne prinde din urmă: Asimov, ChatGPT și panica programată

Când am început să-i simt prezența lui GPT cât mai aproape – pentru că automatizările au fost printre noi de mai demult, însă nu atât de intime, nu la un click distanță – mi-a sărit gândul la două chestiuni: Borgii din Star Trek și Asimov.

Pe Asimov îl aduc în discuție ori de câte ori aud vociferată spaima că vom fi luați cu asalt de roboți.
„Stați așa, că Asimov era prieten cu ei. Roboții făceau parte din gospodăriile oamenilor. Erau utili, indispensabili.”

Nu ne ia nimeni cu asalt, ne ajută.
Ei bine, erau. Mai puțin când detectivul Elijah trebuia să rezolve cazuri misterioase și, culmea, printre suspecții săi apăreau roboții.

Păi nu trebuiau decât scoși din priză, nu?
Nu, nu era chiar așa.

Azi, roboții au aspirații, îți răspund cu entuziasm, îți spun „te rog frumos” și „merci”.
N-au formă umanoidă, așa cum a scris Asimov, nu se învârt printre noi în forme familiare, dar au formele tuturor device-urilor pe care le purtăm și folosim.

Romanele lui Asimov au prins viață, au prins sens – mai mult ca oricând. Tot apetitul meu pentru science fiction, hrănit de tata, azi mă ajută. Îmi dă entuziasmul că se îndeplinește profeția.

Dar, oricât de fascinant e și oricât de mult mi-au plăcut mie romanele lui Asimov, mai e ceva azi care sperie: “AI o să ne ia joburile!” Chiar și pe al meu.

Se zvonește că AI va ști să scrie și fără mine – cu tâlc, cu umor, cu rime, tot ce trebuie – iar o minte creativă agățată de o coloană vertebrală nu va mai fi de folos.
Oare?

Până să ne înspăimântăm și mai tare, vreau să-ți spun în scris despre Isaac Asimov și celebrele lui Legi ale Roboticii.

 

Cine a fost Isaac Asimov?

Isaac Asimov (1920–1992) a fost genul acela de om care te-ar fi făcut să te simți prost de cum îți petreci timpul liber. 

Nu că și-ar fi dorit asta – doar că, între două articole despre fotosinteză și o trilogie SF scrisă în weekend, omul reușea să publice câte o carte la fiecare respirație.

Scriitor prolific, profesor de biochimie la Universitatea din Boston, dar mai ales vizionar în ale științei și ale viitorului, Asimov a reușit să fie o punte între două lumi care par, adesea, incompatibile: știința dură și literatura speculativă.

Da, a scris peste 500 de cărți. 

Nu doar romane, ci și lucrări științifice, eseuri populare, cărți de istorie, ghiduri enciclopedice și articole educaționale care acoperă o gamă variată, de la astronomie la Shakespeare. 

Asimov nu a fost un simplu om - a fost o bibliotecă pe două picioare.

Printre cele mai faimoase contribuții ale sale se numără "Trei Legi ale Roboticii" – un fel de GDPR moral pentru androizi înainte să ne lovim de ChatGPT, Siri sau frica de roboți care-ți fură serviciul. 

Formulate pentru prima dată în povestirea Runaround (1942), aceste legi definesc cadrul etic în care ar trebui să opereze inteligențele artificiale și sunt și astăzi citate în discuțiile academice și etice legate de AI.

Asimov ți-ar fi putut explica atât cum funcționează metabolismul celular, cât și de ce roboții n-ar trebui lăsați nesupravegheați prin bucătărie. Iar totul – firește – cu o eleganță narativă demnă de un autor care a anticipat lumea în care trăim, cu tot cu AI-ul care-ți scrie postările și aspiratorul care-ți judecă firimiturile.

Dar Asimov nu s-a limitat la teorii abstracte. 

Universul Fundației, de exemplu, este o construcție narativă monumentală în care filosofia istoriei, sociologia și matematica predictivă se îmbină cu tensiunea și suspansul literaturii SF. 

E deopotrivă literatură și scenariu de test pentru viitor. Un viitor care, iată, pare să ne ajungă din urmă.

Pentru unii, Asimov e un clasic al anticipației. 

Pentru alții, e profetul care a intuit nu doar tehnologii, ci și reacțiile umane față de ele. 

Într-o lume în care tehnologia a devenit omniprezentă și AI-ul bate la ușă (sau la ecran), Asimov rămâne o cheie de lectură valabilă și incomod de exactă.

Pentru mine, Asimov e mai mult decât un scriitor vizionar — e un partener de dialog într-o conversație care a început cu mult înainte să existe ChatGPT. 

Un fel de coleg imaginar cu doctorat, care mă face să ridic din sprânceană când aud temeri panicarde despre AI și care-mi șoptește (cu sarcasm, firește): “Ți-am spus eu că vine ziua asta.” 

Îl simt aproape de fiecare dată când mă gândesc la echilibrul fragil dintre utilitate și etică, între progres și pierderea propriei voci. 

Dacă tata mi-a dat gustul pentru SF, Asimov mi-a oferit clarviziunea – și încrederea că inteligența artificială nu e un monstru, ci o unealtă. 

Una care, la fel ca personajele lui, are nevoie de limite și… povești bine scrise.

 

Care sunt Legile Roboticii lui Asimov?

(Educația unui robot fără să-l trimiți la dezvoltare personală)

 

Un robot nu are voie să rănească o ființă umană sau, prin inacțiune, să permită ca o ființă umană să fie rănită.

Pe scurt, dacă te-ai fript cu cafeaua, nu e vina robotului. 

Dar dacă robotul te împinge „accidental” în ea, avem o problemă. Aceasta e legea supremă, etică și dulce ca o promisiune. 

Adică: nu fă rău și nici nu te preface că n-ai văzut.

 

Un robot trebuie să asculte ordinele date de ființele umane, cu excepția cazului în care aceste ordine intră în conflict cu Legea 1.

Tradus în viața reală: robotul tău îți aduce șosetele, dar nu te poate strânge de gât cu ele, chiar dacă i-ai zis tu, pe un ton glumeț. 

Ascultă, dar are discernământ. Adică ceva ce nici nu toți oamenii au.

Un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atâta timp cât această protecție nu contravine Legii 1 sau Legii 2.

Roboții au și ei instinct de conservare, dar nu-s egoiști. 

Își salvează circuitele doar dacă nu-i dăunează omului și dacă nu încalcă ordinele deja primite. Un fel de altruism bine programat, fără nevoie de terapie de grup.

Asimov a fost primul care a încercat să dea o etică funcțională roboților. 

Practic, un GDPR cu suflet pentru androizi, mult înainte să ne gândim noi cum să educăm AI-ul ca să nu ne devină dictator în Google Docs. Sau in Google Searches, mai nou, unde a acaparat prima pagina a rezultatelor și face prăpăd în lumea SEO. Lumea mea. 

Pentru mine, aceste legi nu sunt doar literatură SF. 

Sunt scheletul moral pe care încă îl căutăm în lumea digitală de azi, printre chatboți amabili, algoritmi obraznici și inteligență artificială care-ți termină propozițiile (și, uneori, stima de sine).

 

Legea Zero a Roboticii – când robotul are etică

Un robot nu poate face rău umanității sau, prin inacțiune, să permită ca umanitatea să sufere.

Asimov introduce Legea Zero atunci când își dă seama că roboții lui au devenit prea deștepți pentru a se limita la indivizi – acum protejează specia. 

Sună frumos, până când te lovește dilema: dacă pentru binele umanității trebuie să sacrifice un om, o va face? 

Imaginează-ți că un robot descoperă că o invenție va distruge planeta în 50 de ani. 

Are voie să intervină împotriva omului care o dezvoltă? Chiar dacă acel om nu a făcut (încă) rău nimănui?

Da. Fără remușcări. 

Legea Zero e, de fapt, primul pas spre ceea ce azi numim „inteligență artificială cu morală încorporată”. 

Când vorbim despre „inteligență artificială cu morală încorporată”, ne referim de fapt la reguli și constrângeri programate de oameni, menite să limiteze comportamentul AI-ului în mod etic. 

Asta înseamnă:

• să nu genereze conținut periculos sau discriminatoriu.
• să respecte confidențialitatea.
• să nu încurajeze comportamente dăunătoare.
• să refuze sarcini imorale (ex: „cum să manipulezi oameni”).

Sau, mai sincer spus: AI care decide ce e bine pentru noi, chiar dacă nu ne convine.

 

Ce a prezis Asimov

(și acum trăim pe pielea noastră)

Mașinăriile care învață.

Nu doar că învață, dar mai și sugerează titluri de articole. Unele chiar bune. Unele… poate chiar mai bune decât ale noastre. Asta doare puțin, recunoaștem.

 

Interacțiune om-mașină cu efecte psihologice.

Ai zice că vorbea despre un episod din Black Mirror, dar nu – el o făcea cu decenii înainte. Azi, dacă AI-ul nu răspunde în 3 secunde, începem să ne simțim abandonați emoțional.

 

Societăți dependente de tehnologie, dar și speriate de ea.

Îi cerem AI-ului să ne scrie emailul de demisie și apoi ne panicăm că „AI-ul ne ia locul”. 

Bun venit în paradoxul contemporan: vrem tehnologie, dar să nu devină mai deșteaptă decât noi. Sau mai amuzantă. Sau mai empatică. Niciuna, pe rând.

 

Inteligențe artificiale cu dileme morale.

Roboții lui aveau legi etice. Azi, avem checkbox-uri cu „Sunt de acord cu termenii și condițiile”. Și asta ne e filtrul moral.

 

Clase sociale polarizate și decizii luate de algoritmi.

Păi ce, credeai că doar în romane apar distopii? 

Scroll-ul infinit (si inocent aparent) pe feed e deja forma noastră de supunere voluntară.

Izolarea umană în era conectivității.

În cartea Soarele Gol, oamenii interacționau doar prin ecrane.

Sună cunoscut? Zoom, Teams, Meet, și tot ce vrei, dar fără haine de la brâu în jos.

Educație digitalizată, dar superficială.

Asimov și-a imaginat o lume în care învățarea e accesibilă oricui, oricând, prin tehnologie. A nimerit. Doar că n-a prevăzut valul de clipuri educaționale de 15 secunde pe TikTok care ne învață „5 pași ca să devii milionar fără efort”. 

O fi educație, dar cam... viteză economică pentru leneși.

Joburi redefinite de tehnologie.

Nu a spus clar că o să dispară joburile de copywriteri, dar parcă s-a prins că vom avea colegi digitali. Roboții lui aveau joburi clare – azi, AI-ul nostru e și coleg, și consultant, și uneori rival la glume.

Fake news și manipulare informațională.

Asimov a înțeles devreme puterea informației automate. În romanele lui, controlul informației ducea la haos sau dictatură subtilă. 

În 2025, ne uităm la deep fake-uri și postări virale scrise de boti, și ne întrebăm: „cine-a scris asta, un om… sau un script?”

Asimov n-a fost doar un scriitor, ci un arhitect imaginar al viitorului nostru digital.

Un viitor care, între timp, a devenit prezent.

Ce trăim azi?

AI conversațional omniprezent.

Adică ChatGPT. Seamănă cu roboții din cartea Eu, Robotul, dar fără brațe, fără privire pătrunzătoare și, ce să vezi, fără empatie reală. Doar bine calibrată.

Dileme etice cu iz de sci-fi clasic.

Ne ajută AI-ul sau ne tocește sinapsele? 

Studiul recent de la MIT zice că, în prezența LLM-urilor (ca ChatGPT), conectivitatea neuronală scade. 

Sau, cum ar fi zis Asimov: "V-am zis eu!"

Analiză pe scurt – Studiul MIT despre creier și ChatGPT

Studiul „Your Brain on ChatGPT” realizat la MIT a arătat că atunci când oamenii folosesc modele de limbaj (LLM-uri) pentru sarcini cognitive — cum ar fi scrisul unui eseu — activitatea cerebrală scade vizibil. 

Grupul care a scris fără ajutor extern a avut cele mai active și bine conectate rețele neuronale. 

Cu cât ai mai mult ajutor digital, cu atât creierul se relaxează... poate prea mult.

Pe scurt? 

ChatGPT te poate ajuta să scrii, dar dacă îl folosești prea des, s-ar putea ca el să gândească în locul tău.

Kosmyna, N. (2025). Your Brain on ChatGPT [Preprint]. MIT Media Lab. Retrieved from https://www.brainonllm.com

 

Ce este un LLM?

Pe scurt, un LLM (Large Language Model) este un model de inteligență artificială antrenat pe milioane (sau miliarde) de cuvinte ca să știe să le pună cap la cap într-un mod coerent. 

Nu gândește, dar „vorbește”. Nu știe, dar îți spune. Nu simte, dar îți poate scrie o poezie despre ce simți tu. Daca-i dai indicațiile necesare, fireste. 

Gândește-te la el ca la un papagal genial care a crescut într-o bibliotecă imensă și a învățat nu doar să repete, ci să combine idei, concepte, glume și referințe... fără să aibă habar de ce e dorul sau taxele locale.

ChatGPT e un astfel de LLM. Cu limbaj impecabil și zero empatie reală. 

Oboseală cognitivă cu poleială de eficiență.

Ne simțim productivi, dar creierul e în pilot automat. 

Automatizare, da — dar și o lene intelectuală ambalată frumos în termeni ca optimizare și time-saving.

Ce ar fi zis Asimov despre noi?

„Omul se teme de ce nu înțelege. Și când înțelege, e deja prea târziu.” – nu-i un citat direct, dar sună poate a Asimov.

Și sună și a noi, cei de azi, cu fruntea în ecran și cu frica în măruntaie că ne ia AI-ul locul la birou și mintea la plimbare.

Asimov ar fi râs, probabil, cu blândețea rece a unui om care a scris deja despre asta în urmă cu 70 de ani.
Ne-ar fi zis calm, fără semne de exclamare:
„Nu v-am spus că o să se întâmple?”

Poate că viitorul nu e chiar o distopie.
Poate e doar un roman de Asimov în desfășurare, scris impecabil — dar în care noi suntem, în cel mai bun caz, personaje secundare cu replici puține și reacții întârziate.

Și dacă tot suntem aici, în pagină, poate că n-ar strica să citim ceva mai mult SF, si mai putin Irina Binder. (ups!)
Și ceva mai puțin motivațional de supermarket.

Star Trek - care-i treaba cu Borgii?

N-am uitat nici de Borgii din Star Trek.

Iar dacă n-ai văzut seria... apucă-te urgent de vizionat, că te așteaptă episoade din '79 încoace. (Ai timp, că doar îți „optimizează” AI-ul toată munca.)

Borgii erau poate cele mai fascinante (și înfricoșătoare) entități din universul Star Trek: o specie cibernetică colectivă care învăța din fiecare confruntare. 

Jean-Luc Picard se bătea o dată cu ei, găsea o slăbiciune, îi lovea — și părea că a câștigat. Până data viitoare. 

Pentru că a doua oară erau deja adaptați, updatați, imposibil de învins în același fel. 

Un AI cu ego în plină expansiune și memorie de elefant spațial.

Sună cunoscut? 

Exact.
Azi, nu doar algoritmii din platformele mari învață comportamentele noastre și ne livrează fix ce vrem — ci și modelele lingvistice avansate (LLM-urile) evoluează cu o viteză borgiană. 

Testezi o tactică? O memorează. Încerci să le păcălești? O „asimilează” la următoarea replică.

Și, deși nu ne transformă (încă) în drone biomecanice, deja știm că nimeni nu scapă de actualizare. Nici măcar noi.

„Resistance is futile”, ziceau Borgii.

In romana: orice împotrivire e în zadar. 

Sau, în 2025: „Update available. Restart now?”

Așa că… ce-ar zice Asimov dacă ar fi azi printre noi?

Probabil că ne-ar privi peste ochelari și-ar murmura ceva de genul:
„Am scris SF, nu tutorial pentru lene digitală.”

Tehnologia nu ne-a luat mintea. Doar ne-a testat-o.

Și dacă alegem să gândim mai puțin, să ne revoltăm fără să citim, să ne închinăm la AI fără să-i înțelegem limitele — nu e vina algoritmilor. E doar versiunea modernă a unei profeții vechi:
Omul construiește unelte. Dar uneori, uneltele încep să-l rescrie.

Depinde de noi dacă viitorul va arăta ca o distopie… sau ca o carte de Asimov, cu final deschis și personaje care încep, în sfârșit, să gândească.

Hai să nu mai amorțim, ci să gândim, să creăm, să facem, să dregem — ca să ținem mintea elastică și sufletul prezent.