Cine a fost Marcela?

Marcela a fost o păstoriță din Don Quijote, apărut în 1605, despre care s-a vorbit și s-a scris surprinzător de puțin, raportat la cât de curajoasă a fost pentru vremurile acelea.

Dar și pentru ale noastre.

A avut un discurs de aproape cinci pagini în cartea lui Cervantes, timp în care a fost ascultată. Deși cuvintele ei au fost citite de milioane de oameni în ultimii peste 400 de ani, nu știu câți au rămas cu adevărat pe gânduri. 

Marcela este, pentru mulți, prima feministă din literatura universală. 

Pentru mine, este un om care vorbește despre consimțământ cu sute de ani înainte ca acest cuvânt să existe în forma în care îl folosim astăzi. A fost un personaj creat de un autor bărbat. 

Doar că Cervantes nu era orice autor.

Discursul Marcelei este despre libertatea de a spune „nu”.

Despre dreptul unei femei de a nu răspunde iubirii doar pentru că este iubită.

Despre responsabilitatea fiecăruia pentru propriile speranțe.

Și este genial. La fel ca autorul care i-a dat glas.

Înainte să citești discursul - pentru că n-aș avea cum să-l povestesc mai bine decât o face chiar Cervantes - merită să aflăm, pe scurt, cine a fost Marcela și de ce a simțit nevoia să rostească aceste cuvinte. 

Pe scurt, despre Marcela: 

Unul dintre personajele feminine memorabile din prima parte a romanului Don Quijote de la Mancha, Marcela, o tânără, frumoasă și rămasă orfană, alege să renunțe la averea și confortul care i-ar fi putut aduce o viață lipsită de griji și se retrage în munți, unde trăiește ca păstoriță. Frumusețea ei atrage însă numeroși admiratori, iar unul dintre ei, Grisóstomo, se îndrăgostește atât de puternic, încât, după ce este refuzat, își ia viața. 

În fața celor care o acuză că i-ar fi provocat moartea, Marcela apare la înmormântarea lui și rostește unul dintre cele mai tulburătoare discursuri despre libertate, iubire și dreptul unei femei de a spune „nu”, din întreaga literatură.

Sursă imagine: Ilustrație de Tony Johannot, realizată pentru ediția franceză a romanului Don Quijote din 1836.

Mai jos găsești discursul integral al Marcelei, reprodus după traducerea semnată de Ion Frunzetti și Edgar Papu, publicată în 1969 la Editura pentru Literatură.

- Nu vin, oh, Ambrosio, pentru nici unul dintre lucrurile cîte le-ai spus, îi întoarse Marcela vorba, ci pentru mine însămi și pentru a lămuri cît de puțină dreptate au toți aceia care mă învinuiesc de chinurile și de moartea lui Grisóstomo; așa că vă rog pe toți cei ce sînteți aici să-mi dați cu luare-aminte ascultare, că nu-i nevoie de multă vreme și nici de multe vorbe cheltuite pentru a-i încredința pe oamenii cu scaun la cap de un adevăr.

Vru cerul să mă facă, așa cum ziceți voi, frumoasă, și chiar pînă-ntr-atîta, încît, fără să vă puteți măcar împotrivi, vă împinge frumusețea mea să mă iubiți, iar pentru dragostea ce-mi arătați spuneți că aș fi și eu obligată să vă iubesc, ba chiar o doriți! Știu și eu, cu mintea pe care Dumnezeu a dat-o firii mele, că tot ce e frumos e vrednic să fie iubit; dar nu-mi intră în cap ca, doar sub cuvînt că este iubit, să fie obligat cel ce este iubit, de dragul frumuseții sale, a iubi pe cine-l iubește.

Ba, mai mult: s-ar prea putea întîmpla să fie îndrăgitorul celui frumos urît cum nu se mai poate; și, fiind urîtul vrednic de a fi urît, nu-ți prea vine la socoteală și nici nu se potrivește să spui: „Te iubesc de frumoasă ce ești; trebuie să mă iubești chiar de-s urît.”

Și chiar dacă zicem că sînt vrednice să se măsoare între ele frumusețile amîndurora, nu înseamnă că trebuie să fie deopotrivă și dorințele amîndurora, fiindcă nu toate soiurile de frumusețe te aprind: unele înveselesc ochiul, dar nu iau ostatice voințele; că dacă ar fi să te lase îndrăgostit, aprins și biruit orice soi de frumusețe, ar însemna să umble voințele prin lume, rătăcite și scoase de pe făgașul lor, fără să știe unde să se oprească; pentru că, de vreme ce ar fi nesfîrșit de multe ființe frumoase, nesfîrșit de multe ar fi să fie și dorințele, și, după cum am auzit eu spunîndu-se, dragostea adevărată nu se împarte în mai multe și, pe deasupra, mai trebuie să fie și de bunăvoie, iar nu silită.

Apoi, dacă lucrurile stau așa, cum cred eu că stau, de ce vreți să se dea bătută voința mea de nevoie, silită nu de altceva decît de faptul că ziceți că m-ați iubi?

De nu, spuneți-mi: dacă cumva, întocmai așa cum m-a făcut frumoasă, m-ar fi făcut cerul urîtă, drept ar fi să mă plîng că nu m-ați iubi? Cu atît mai mult cu cît, și nu trebuie să uitați asta, n-am ales eu să am frumusețea pe care o am, ci, atîta cîtă este, mi-a dat-o cerul prin harul său, fără să i-o fi cerut eu și fără s-o fi ales.

Așa că, întocmai cum vipera nu e drept să fie învinovățită pentru veninul ei, căci i l-a dat natura, chiar dacă ucide cu el, cu atît mai puțin merit eu să fiu certată pentru faptul că sînt frumoasă; fiindcă frumusețea unei femei cinstite e ca focul pe care-l ții departe de tine, sau ca tăișul săbiei ascuțite: nici focul nu arde și nici spada nu taie pe cine nu se apropie.

Onoarea și virtuțile sînt podoabele sufletului, fără de care trupul, chiar de-ar fi să fie frumos, nu trebuie să apară ca atare. Fiindcă, dacă e adevărat că cinstea este una din virtuțile ce împodobesc și înfrumusețează mai bine atît trupul, cît și sufletul, de ce trebuie oare femeia care e iubită pentru frumusețea ei s-o piardă doar pentru a răspunde planurilor aceluia ce, pentru simpla lui plăcere, se străduiește cu tot dinadinsul, punîndu-și în joc toată iscusința și forța, s-o facă să și-o piardă?

Eu m-am născut liberă și, ca să pot trăi liberă, am ales singurătatea poienilor; arborii acestor munți îmi țin tovărășie; apele limpezi ale izvoarelor acestora mi-s oglinzi; arborilor și apelor acestora le împărtășesc gîndurile mele și pe ei îi fac părtași la frumusețea mea.

Sînt foc ocolit pe departe și spadă ținută la distanță. Pe cei aprinși de mine doar prin chipul cum arăt, i-am potolit prin vorbele pe care le rostesc; și dacă dorințele se nutresc cu speranțe, cum eu nu i-am dat nici una lui Grisóstomo, nici vreunuia dintre ceilalți, în sfîrșit, nimănui, se poate spune că încăpățînarea lui l-a omorît, mai curînd decît cruzimea mea.

Iar dacă mi se face o vină din faptul că el avea gînduri cinstite cu mine, spunîndu-mi-se că eram obligată din pricina asta să le răspund, vă spun că, atunci cînd, chiar pe locul acesta, unde acum i se sapă groapa, mi-a destăinuit planurile lui cinstite, i-am răspuns limpede că ale mele erau să-mi duc viața într-o veșnică singurătate și să las doar pămîntul să se bucure de fructul sihăstriei mele și de ce-o rămîne din frumusețea mea.

Iar dacă el, cu toate că încercasem să-i mut gîndul de la asta, a vrut cu tot dinadinsul să se încăpățîneze fără nici o speranță și să navigheze împotriva vîntului, mare mirare este că s-a înecat la jumătatea golfului lipsei lui de judecată? Dacă eu i-aș fi întețit speranțele, ar fi însemnat să fiu mincinoasă; dacă i le-aș fi mulțumit, m-aș fi dezis de tot ce-mi pusesem în gînd.

A stăruit, cu toate că i-am spus să-și mute gîndul; a deznădăjduit, fără ca eu să-l fi urît.

Spuneți și dumneavoastră dacă ar fi drept să fiu socotită eu vinovată de nenorocirea lui. Lingușească-se cel înșelat; deznădăjduiască cel căruia nu i-au fost îndeplinite făgăduințele ce i-au nutrit speranța; încreadă-se în mine cel pe care îl voi fi chemat, fălească-se cel pe care îl voi fi îngăduit; dar să nu mă numească ucigașă și crudă cel căruia eu nu-i promit nimic, cel pe care nu-l înșel, cum nu-l chem și nici nu-i îngădui.

Căci pînă astăzi cerul n-a vrut să iubesc silită de soartă, iar gîndul că aș putea iubi la poruncă îmi rămîne cu totul străin. Această obștească mărturisire poate sluji oricui din cei care umblă după mine, fiecare cu gîndul să mă aibă pentru el, și să se știe de aici înainte că, de-o fi să mai moară vreunul din cauza mea, nu moare nici de gelos și nici de nefericit ce este, căci cine nu iubește pe nimeni nu poate da nimănui motiv de gelozie; fiindcă a-l face pe cineva să vadă limpede nu înseamnă a-l disprețui.

Cel care mă numește fiară sau vasilisc n-are decît să se lepede de mine ca de un lucru vătămător și rău; cel care mă socotește nerecunoscătoare n-are decît să nu mă mai slujească; cel care spune că nu-mi poate fi cunoscută firea să nu încerce a mă mai cunoaște; cine mă crede crudă să nu se mai țină de mine; căci fiara asta, vasiliscul ăsta, ingrata asta, cruda asta cu neputință de cunoscut nici nu-i va căuta, nici nu-i va sluji, nici nu-i va cunoaște, nici nu-i va urma, cu nici un chip!

Dacă pe Grisóstomo l-a ucis nerăbdarea și dorințele lui peste măsură de înflăcărate, de ce trebuie aruncată vina asupra chipului cinstit cum m-am purtat eu, care m-am purtat cu toată cuviința? Dacă eu mă pricep să-mi păstrez curăția, întovărășindu-mă aici doar cu arborii, de ce să vrea să mi-o pierd cel care ar dori să mă întovărășească mai curînd cu oamenii?

Eu, cum știți, îmi am bogățiile mele și nu le poftesc pe ale altora; sînt liberă și n-am chef să mă robesc; nici nu iubesc, nici nu urăsc pe cineva; nu-l înșel pe unul, nici nu-l trag de mînecă pe celălalt; nu glumesc cu unii și nici nu zăbovesc stînd de vorbă cu alții. Stau de vorbă cum se cuvine cu păstorițele de prin satele astea și-mi văd cu grija de caprele mele, și asta îmi dă destulă desfătare. Hotarele dorințelor mele sînt munții aceștia și, dacă trec ele vreodată granița, e doar ca să contemple frumusețea cerurilor, trepte pe care sufletul urcă în lăcașurile stării lui dintîi.

Și spunînd acestea, fără să mai vrea să asculte nici un răspuns, întoarse spatele și intră în adîncul cel mai întunecat al pădurii din apropiere, lăsîndu-i uluiți, atît de înțelepciunea, cît și de frumusețea ei, pe toți cei ce erau de față. Ba unii dintre ei (mai ales cei care fuseseră răniți de vajnica săgeată a razelor pornite din ochii ei frumoși) dădură semne că ar avea de gînd să-i ia urma, fără să ia cîtuși de puțin aminte la tîlcul obșteștii mărturisiri pe care-o ascultaseră și care le-ar fi putut muta gîndul de la una ca asta.

Ceea ce văzînd don Quijote, i se păru numaidecît că aici era un bun prilej de a-și folosi cavalereștile înclinări, sărind într-ajutorul domnițelor aflate în nevoință, așa că, ducînd mîna la garda spadei, rosti cu voce tunătoare și răspicată:

- Să nu se încumete nimeni, de orice rang și stare ar fi să fie el, a o urmări pe frumoasa Marcela, fiindcă altfel furia și indignarea mea îl vor ajunge. Ea a demonstrat, în fraze clare și îndestulătoare, că prea puțină, sau mai degrabă nici un fel de vină nu are în privința morții lui Grisóstomo, arătînd și cît de departe e de ea gîndul de a se lăsa înduplecată de dorințele vreunuia dintre cei ce au îndrăgit-o; din care cauză e drept ca, în loc să fie urmărită și prigonită, să fie onorată și prețuită de toți oamenii cu inimă din lume, căci se vădește a fi pe pămînt singura care trăiește cu gînduri atît de cinstite.

Fie din pricina amenințărilor lui don Quijote, fie pentru că Ambrosio îi hotărî să termine cu ceea ce datorau bunului său prieten, nici unul dintre păstori nu se clinti din loc și nu se îndepărtă pînă ce, groapa fiind în sfîrșit săpată pe de-a-ntregul și hîrtiile lui Grisóstomo arse, pogorîră trupul în mormînt, nu fără șiroaie de lacrimi vărsate de cei de față.

Acoperiră mormîntul cu un stean greu de stîncă, pînă ce se va fi pregătit lespedea pe care Ambrosio avea de gînd, după cîte spunea, s-o poruncească unui pietrar, cu un epitaf deasupra, ce trebuia să sune în chipul următor:

Aici să zacă, vrut-a soarta,
Un trup de biet îndrăgostit,
Păstor ce, nefiind iubit,
S-a logodit pe veci cu moartea...

Notă editorială: Fragmentul de mai sus este reprodus exclusiv în scop de analiză, studiu și promovare culturală, cu menționarea sursei traducerii: Don Quijote de la Mancha, Miguel de Cervantes, traducere de Ion Frunzetti și Edgar Papu, Editura pentru Literatură, 1969.

Sursă imagine: Marcela, pictură de Ronald Ribant.