Rugăciunea ca formă de rezistență: sufletul refuză liniștea impusă

Știu, titlul poate speria.

De ceva vreme încoace, rugăciunea stârnește alergii, iar textele „religioase” sunt suspectate din start de morală ieftină.

Prin Europa, bisericile devin biblioteci și cluburi. La noi, protestăm online. 
Dar nu împotriva credinței, ci împotriva impunerii ei.

N-am găsit încă un text care să mă convingă că rugăciunea e „oglinda înapoi” a lumii vechi, iar meditația e modernă, e mai de secolul ăsta. 

Cum poți separa ceva ce, în esență, este unul și același gest? 

Doar că meditația are un PR mai bun.

Astăzi, conectarea la ceva mai mare decât noi poartă multe nume: rugăciune, mindfulness, mantra, grounding, intenționare, ceremonie, reiki.

Și mai există și vorbitul de unul singur. Monologul de la duș, de la bucătărie, de

„Doamne-ajută să-mi iasă treaba azi”. 

Toate, dar toate, sunt făcute cu speranța că ne aude cineva. Și, dacă se poate, ne și răspunde într-un mod concret. Pentru că în plan subtil, noi deja am dat tot. 

Problema nu e rugăciunea. Problema e cuvântul „impusă”.

Nu ne-a speriat rugăciunea, ci felul în care ne-a fost predată

Pentru mulți dintre noi, rugăciunea a venit la pachet cu rușine, frică, cap plecat și liste de păcate.

Ne-a fost pusă pe suflet ca o pungă de plastic: în loc să ne protejeze, ne-a sufocat, ne-a sigilat. 

Rugăciunea nu e un exercițiu de autoflagelare. E mai degrabă o petrecere discretă cu noi înșine: suntem încă aici, încă putem alege, încă putem. 
Putem decide ce ne mișcă sufletul și, la fel de important, la ce prostii nu mai merită să ne hrănim ura. Asta e toată magia.

Așa am ajuns să disprețuim forma și să uităm esența.

Uneori, tot ce numim ritual e doar o formă de a nu o lua razna

Fiindcă rugăciunea nu e genunchiul pe jos. E pauza corpului, e respirație, e aliniere.

Poate fi mâna în pământul din ghivece. 
Spălatul la mână a cămășii de mătase.
Rufele călcate - meditație domestică.
O pagină bună citită pe canapea - manifestare intelectuală.
Culesul fructelor - grounding pur.
Cafeaua băută dimineața fără ecrane - mindfulness autentic, chiar și cinci minute.
Rugăciunea nu cere tămâie, ne cere atenție.

„Iubește și fă ce vrei”, spunea Sfântul Augustin de Hipona. Aș adăuga: roagă-te oricum și oricând.

Divinul nu ține cont de brandul practicii tale.

Nu rugăciunea ne-a traumatizat, ci modul rigid în care ne-a fost predată. Ne-a fost prezentată ca o datorie în genunchi, nu ca o celebrare în picioare.

Dar divinitatea - dacă e făcută din iubire - nu are chip aspru.

Rugăciunea este o sărbătoare a faptului că încă respirăm, alegem, iubim.

Medităm în colanți de yoga sau ne rugăm în blugi rupți - cui îi pasă?

Dacă intri într-un ritual cu capul plin de venin, tot venin scoți pe ușă. Nu meditația e de vină. Nici rugăciunea.
Ești tu.

Rugăciunea adevărată e contactul cu viața: pielea în vânt, pământul între degete, lumina care cade pe față. E bucuria de a te trezi într-o lume în care încă poți să te îndrăgostești.
Nu e supunere.
E libertate.

Iar sufletul - sufletul se naște cu liniștea lui. Rugăciunea e doar felul în care ne reamintim cine am fost înainte să ne spună ceilalți în cine trebuie să ne transformăm.

Așa că, dă-i drumul la revolta intimă, pentru că rugăciunea nu este o proprietate exclusivă a bisericilor, ci este un act de supraviețuire.

Rugăciunea e modul prin care sufletul refuză liniștea impusă.

Acest articol a apărut mai întâi în ediția tipărită a revistei Psychologies România, editia de iarnă.

Îl regăsiți acum și aici, cu acordul redacției, pentru cititorii care preferă ecranul în locul hârtiei.