Treizeci și una de scrisori venite din iad - Scrisorile lui Zgândărilă

The Screwtape Letters este un roman satiric scris de C. S. Lewis și dedicat lui J. R. R. Tolkien. 

J. R. R. Tolkien a fost celebrul autor britanic al cărților Hobbitul și Stăpânul Inelelor, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori de fantasy din lume și un apropiat al lui C. S. Lewis.

Cartea este construită într-un stil epistolar, iar, deși are un format ficțional, povestea și personajele sunt folosite pentru a aborda teme teologice creștine, în special cele legate de ispită și rezistența în fața ei.

Publicată pentru prima dată în februarie 1942, cartea ia forma unei serii de scrisori trimise de un demon experimentat, Screwtape - Zgândărilă, către nepotul său, Wormwood - Pelinișor, un ispititor începător. 

Îndrumările unchiului privesc responsabilitatea nepotului de a asigura damnarea unui britanic cunoscut doar sub numele de „Pacientul”.

Până în 1999, romanul ajunsese la 26 de ediții în limba engleză și 15 în limba germană, cu aproximativ jumătate de milion de exemplare vândute.

The Screwtape Letters. În română, Scrisorile lui Zgândărilă.

Până și autorul pare ușor nedumerit de scrisorile care i-au căzut în mâini și ne transmite această confuzie încă din primele rânduri ale prefeței. 

C. S. Lewis aproape că refuză să ofere explicații prea multe în această privință și ne-o spune fățiș, ca nu cumva să ne cocoțăm cu așteptările prea aproape de cer. 

Mai ales că protagonistul nostru, diavolul, probabil nu s-ar simți foarte confortabil acolo.

„Nu am nici cea mai mică intenție să explic cum mi-a căzut în mână corespondența pe care o prezint acum publicului.”

Zgândărilă, tartorul și instigatorul acestei cărți, poartă o grijă aproape părintească nepotului său, Pelinișor, aflat într-o misiune pe Pământ. 

Nepotul, ușor răsfățat de unchiul său infernal, ține comunicarea activă, însă noi, cititorii, avem acces doar la scrisorile diavolului. Iar acesta este când încântat de progresele nepotului printre pământeni, când profund dezamăgit de slăbiciunile lui.

Pesemne că Pelinișor nu aruncă destulă angoasă și rătăcire asupra oamenilor, așa cum ar pofti bătrânul său unchi.

Pelinișor este trimis printre oameni pentru a „lucra” asupra unui singur suflet, numit simplu: Pacientul. 

Avem, așadar, o expunere plină de subînțelesuri, ceea ce o transformă rapid în orice altceva decât o simplă expunere directă. 

Coruperea unui suflet devine, pentru Pelinișor, un adevărat ritual de inițiere.

La un moment dat, Zgândărilă scrie despre Pacient:

„Toate obiceiurile pacientului, atât cele mentale, cât și cele trupești, sunt încă în favoarea noastră.”

Diavolul ne cunoaște, ne cunoaște prea bine.

Care este însă menirea nepotului în tot acest context?

Misiunea lui nefastă este:

• să-l îndepărteze încet pe om de Dumnezeu,
• să-l țină confuz,
• superficial,
• preocupat de nimicuri,
• prins în orgolii mărunte,
• iritat de ceilalți,
• autosuficient.
  

Un alt avertisment apare încă din primele rânduri ale cărții:

„Cititorii sunt sfătuiți să-și amintească faptul că diavolul este un mincinos.”

O frază simplă, aproape aruncată din mers, dar care pare să poarte în ea o grijă reală față de cititor, ca nu cumva și el să fie sedus de aceste scrisori. 

Până la urmă, ele nici măcar nu ne sunt adresate nouă.

Lewis ne spune limpede că niciun om nu ar putea înțelege pe deplin conversația dintre un demon și alt demon mai priceput decât el.

Și totuși, om fiind, înțelegi câte ceva.

Mi-am luat timp să citesc cartea a doua oară.

Și când spun timp, mă refer la timp adevărat, fizic, smuls din locul unei alte cărți încă necitite.

Să recitești o carte a devenit un lux pentru omul contemporan, mereu însetat de nou, de următoarea copertă, de următoarea idee, de următoarea revelație care să-l facă să creadă că înaintează.

Așa că pot spune fără prea mult dramatism că mi-am permis luxul de a reciti o carte care, la fiecare lectură, mi-a spus altceva.

Diavolul nu lucrează singur

Pun și eu acest avertisment pentru cititorii acestei tentative de recenzie, ca nu cumva să creadă că țin partea diavolului.

Nici vorbă.

Doar că îi ofer și lui dreptul la pledoarie. Sau măcar iluzia ei.

Lewis nu-l transformă pe diavol într-un monstru care împinge omul cu forța în prăpastie.

Omul are, aproape mereu, loc de întors.

Pentru că ajungi inevitabil să te întrebi: de ce alege omul răul chiar și atunci când îl recunoaște?

Și, la fel de tulburător: ce îl ține pe altul drept, în timp ce tentația îi stă în față cu toată răbdarea din lume? 

Zgândărilă îl descrie pe Dumnezeu drept „Vrăjmașul”

Este, desigur, o inversare de perspectivă. 

Una plasată acolo nu doar pentru nepotul său, ci și pentru noi, cititorii. Ca și cum aceste scrisori ar încerca, pe ascuns, să ne influențeze și pe noi. Să ne facă să privim altfel binele, libertatea sau chiar pe Dumnezeu însuși.

Și atunci apare inevitabil întrebarea: cui îi sunt adresate, de fapt, aceste scrisori?

Doar lui Pelinișor? Sau și oamenilor care le citesc?

Zgândărilă ne obligă să privim moralitatea din unghiul răului, iar asta produce un disconfort aproape fascinant, pentru că vedem binele prezentat ca amenințare.

Dar Zgândărilă continuă să scrie. Iar noi continuăm să citim.

Pentru Screwtape, Dumnezeu este „Vrăjmașul” fiindcă:

• vrea libertatea omului,
• vrea sinceritate,
• vrea luciditate,
• vrea iubire reală,
• vrea ca omul să devină ceva autentic.
  

Ori demonii nu pot controla un om lucid.

La fel cum nu pot înțelege iubirea necondiționată. O suspectează permanent, o traduc inevitabil în manipulare, posesie sau interes ascuns.

Pentru demoni, orice relație trebuie să fie despre putere și dominare.

Iubirea, în forma ei sinceră, le este demonilor aproape imposibil de conceput

Credința începe după ce dispare extazul

Destul de stânjenitor de citit pentru un om care a tipărit cuvântul “extaz” direct pe coperta propriei cărti - De la sărăcie la extaz. 

Există un pasaj care mi-a rămas în minte și de la care m-am inspirat:

„Dacă reușesc să treacă cu bine peste această uscăciune de început, devin mult mai puțin dependenți de emoții și, prin urmare, mult mai greu de ispitit.”

Pentru Screwtape, uscăciunea sufletească este momentul ideal de atac.

Atunci omul începe să creadă că Dumnezeu l-a abandonat, că totul a fost doar imaginație sau entuziasm de moment. Dacă intensitatea dispare, atunci, pentru mulți, dispare și adevărul.

Doar că Lewis întoarce complet perspectiva.

Tocmai perseverența în lipsa emoției pare să maturizeze omul. Nu exaltarea continuă, nu extazul, nu febra spirituală permanentă, ci capacitatea de a rămâne, de a fi constant. 

Este, poate, una dintre cele mai incomode idei ale cărții.

Pentru că omul iubește intensitatea. Îi place să simtă puternic, să fie mișcat, răvășit, convins de propriile emoții. În schimb, stabilitatea interioară, continuitatea și disciplina sufletească par aproape lipsite de poezie.

Lewis sugerează însă exact contrariul: caracterul nu se construiește în momentele de exaltare, ci în perioadele în care nu mai simți nimic spectaculos și continui, totuși, să mergi înainte.

Dar uite ce ipocriți sunt ceilalți...

Declarație perversă. 

Nici măcar nu pare demnă de un subtitlu, dar aleg să o pun aici. 

De dragul cărții, de dragul dramei și al senzaționalului, de dragul scrisului fără opreliști.

Lewis este senzațional. Zgândărilă este și el, la rându-i, un personaj excepțional, pe care eu, după ce-am parcurs un sfert din carte, ajung să-l bănuiesc, în mod aproape stânjenitor, că ar putea fi bun.

Demonul carismatic nu este, de altfel, o apariție rară în literatură. Îl regăsim și la Neil Gaiman, un alt englez pe care îl recomand cu sinceritate.

Începeți cu The Graveyard Book (Cartea Cimitirului) și continuați cu Good Omens (Semne bune). 

Și exact aici schimb și eu macazul minții. 

Pentru că Zgândărilă pare, dincolo de cruzime, un personaj care joacă un rol. Își provoacă nepotul, îi testează viclenia, dar pare că se joacă și cu mintea cititorului. 

Poate chiar și cu penița autorului.

Diavolul vorbește constant despre viciile oamenilor:

• despre gelozie,
• ipocrizie,
• vanitate,
• micime sufletească.
  

Dar aproape niciodată despre sine.

Și atunci inevitabil apare întrebarea: ce face, de fapt, Zgândărilă în aceste scrisori?

Îl ispitește pe nepot?
Îl testează pe om?

Sau poartă, în felul său stricat, un dialog permanent cu Dumnezeu?

Cel mai comod mod de a pierde credința: ceilalți

„...nu-l lăsa pe om să observe că imperfecțiunea altor credincioși nu anulează adevărul credinței.”

Cu alte cuvinte: faptul că oamenii din strană sunt vanitoși, plictisitori, meschini sau ridicoli nu dovedește că religia e falsă.

Dovedește doar că oamenii sunt… oameni.

Și demonii profită enorm de asta: mută atenția omului de la propria conștiință la defectele altora.

Screwtape nu încearcă să demonstreze că Dumnezeu nu există. Ar fi prea greu. Mai simplu este să-l facă pe om să se scandalizeze de comportamentul altor oameni și să confunde defectele umane cu falsitatea credinței.

Sarcina unui demon, greșit înțeleasă de om

„E amuzant cum muritorii își imaginează mereu că noi le băgăm gânduri în cap; în realitate, cea mai bună muncă a noastră este să ținem anumite gânduri afară.”

Și iată cum tot omul devine responsabil de hrana pe care i-o dă propriei minți. Până și diavolul o spune.

Putem, firește, să nu-l credem.

La urma urmei, nu este decât un malevolent, un răuvoitor.

Mare atenție însă: nu am spus și răufăcător.

Făcătorul de rău rămâne omul, așa cum putem extrage prea bine din citatul de mai sus.

Sarcina unui demon pare să fie aceea de a ține o minte liberă sinistru de goală. Goală doar de anumite gânduri. De gândurile importante, de cele cu miez.

Expresia aceasta, „lipsite de miez”, mi-a amintit nu o dată de Cervantes și de felul în care își construiește personajele. Dar și de folosirea generoasa a expresiei în sine de către autor. 

Omului îi este frică de frica însăși

„Frica devine mult mai ușor de controlat atunci când atenția Pacientului este mutată de la lucrul de care se teme la frica însăși, privită ca o stare prezentă și nedorită a propriei sale minți; iar când ajunge să considere această frică drept crucea pe care are de dus, inevitabil o va transforma într-o stare permanentă a minții.”

Eu, creștină fiind, cunosc de mică o frică foarte grea: frica de Dumnezeu. Numai că nimeni nu mi-a explicat vreodată ce înseamnă ea cu adevărat.

Pentru că există o diferență uriașă între:

frica de Dumnezeu ca reverență, conștiință a măreției și smerenie

și

frica anxioasă, cultivată prin vină, rușine și teroare religioasă.

Al doilea tip de frică îmi este extrem de familiar.

Am crescut cu frica de rușine și pedeapsă, de parcă maturitatea însăși ar fi trebuit obținută prin teroare. 

Pentru ca n-are cum teroarea sa te faca mare.

Te face mic, crispat și incapabil să vezi măreția care ar fi trebuit să-ți fie oferită încă din copilărie.

Iar partea cea mai tristă este că această frică se transmite. O așezăm și asupra altora, fiindcă altceva nu știm. Altceva nu am fost învățați să devenim.

Dumnezeu nu le-a amestecat. Omul a făcut-o.

Le-am amestecat atât de rău, încât Dumnezeu a ajuns să semene mai degrabă cu un dictator decât cu o prezență spirituală.

Lewis sugerează însă altceva în citatul de mai sus: omul ajunge blocat în propria stare mentală de frică.

Și, din nefericire, tot acolo este așezată adesea și frica de Dumnezeu.

Dar nici măcar frica nu este adevărata problemă. Ci obsesia pentru ea.

Omul:

• se autoanalizează compulsiv,
• își urmărește anxietatea,
• își transformă neliniștea în identitate,
• începe să trăiască în interiorul propriei spaime.
  

Și asta îl paralizează spiritual.

Religia construită exclusiv pe frică nu transformă omul în ceva măreț. Îl face anxios.

Foarte multe sisteme religioase au confundat ascultarea cu teroarea psihologică.
Iar mulți oameni nu au fost învățați să-l iubească pe Dumnezeu, ci să trăiască permanent speriați de El.

Omul să se ducă până în pânzele albe… zise diavolul

O spune însă cu oarecare parcimonie.

Să ne ducem cu toții până în pânzele albe, dar nu către Dumnezeu.

„Toate extremele trebuie încurajate, cu excepția devoțiunii extreme față de Vrăjmaș.”

Omul are o fascinație aproape instinctivă pentru exces.

• Fanatismul.
• Obsesia.
• Ura.
• Zelul orb.
• Superioritatea morală.
• Indignarea permanentă.
• Chiar și anumite forme de religiozitate exagerată.
  

Toate pot deveni deformări ale ego-ului.

Singura extremă pe care demonii nu o suportă este „devotamentul extrem față de Vrăjmaș”, fiindcă acesta nu înseamnă isterie sau fanatism în sensul comun. 

În logica lui Lewis, înseamnă: iubire autentică, abandon sincer, stabilitate interioară, orientare clară spre bine.

Și aici apare una dintre cele mai frumoase ironii ale cărții: toate celelalte extreme fragmentează omul. Doar aceasta pare să-l unifice.

Extremele îi oferă omului senzația unei identități puternice și a unei clarități morale absolute, dar îl fac și mult mai ușor de manipulat. Pentru că omul extremist rareori mai caută adevărul. De cele mai multe ori, caută doar confirmare.

Lewis pare să sugereze că iadul îi adoră pe oamenii incapabili de măsură. Oameni care nu mai trăiesc propriu-zis, ci ard continuu în propriile reacții.

„Iubește și fă ce vrei.” 

Citatul îi aparține lui Augustin de Hipona, unul dintre marii gânditori ai creștinismului, care nu a vorbit despre credință din postura omului impecabil, ci din aceea a omului care și-a cunoscut foarte bine propriile excese, slăbiciuni și rătăciri.

Sufletul caută stabilitate, dar trupul obosește necontenit

„Ca spirite, ei aparțin lumii eterne, dar, ca animale, trăiesc în timp.

Asta înseamnă că, deși spiritul lor poate fi îndreptat către ceva etern, trupurile, pasiunile și imaginația lor se află într-o continuă schimbare, fiindcă a trăi în timp înseamnă a te schimba.

Omul rămâne prins între etern și trecător, într-o dualitate care aproape că nu-i permite niciodată să locuiască pe deplin în sine.

Diavolul pare să se așeze exact între aceste două lumi, în spațiul fragil dintre ele. 

Acolo unde omul devine vulnerabil: în oboseală, instabilitate, confuzie, îndoială.

Fiind ființe temporale, ne schimbăm permanent. Iar demonii lui Lewis profită tocmai de această fluctuație continuă a omului.

Poate că există și ceva profund tragic în încercarea omului de a căuta absolutul, în timp ce el însuși rămâne inevitabil o ființă trecătoare.

Ca om, să ajungi să cauți absolutul este tragic.

Suntem, inevitabil, ființe trecătoare. Hai să facem pace cu asta!

 

Citești acest articol, sau poate nu. Și te întrebi când se termină.

Dacă ești atras de ce am scris, rămâi aici, neobosit. Dacă însă ești la polul opus, probabil nici măcar n-ai ajuns până în punctul acesta. Și-atunci nu-mi mai fac niciun fel de griji.

Cititul nu-i pentru toată lumea.

Suficiența noastră culturală vine tocmai de aici: din falsa senzație nu că simțim tot, ci că știm destul. Cât să supraviețuim.

Și aici apare ironia.

Că supraviețuiești, dar nu trăiești.

Am făcut această pauză intenționat, să te scutur puțin de filozofie, fiindcă am strecurat printre rânduri câteva idei ceva mai îndepărtate de sarcasmul și misticismul cărții despre care vorbim aici.

Am extras citate din carte, dar nu am urmărit un fir confortabil, care să-ți fure apoi plăcerea lecturii. Poate vrei s-o citești degrabă, iar eu risc să-ți anihilez niște simțuri cu această… tentativă de recenzie.

Nu-i recenzie, fii fără grijă.

Dar trebuie să închei cumva. Măcar cât să-ți dau senzația de finalitate a acestui articol, dacă nu și a gândurilor pe care cartea asta le lasă în urmă.

Treizeci și una de zile, treizeci și una de scrisori. 

The Screwtape Letters este alcătuită din 31 de scrisori scrise de un demon experimentat pe nume Screwtape către nepotul său, Wormwood (Pelinișor în traducerea românească, numit după o stea menționată în Cartea Apocalipsei), un diavol mai tânăr și lipsit de experiență, însărcinat să îndrume un om numit simplu „Pacientul” către „Tatăl Nostru de Jos” (Satana) și departe de „Vrăjmaș” (Dumnezeu).

Pe parcursul cărții se formează un contrast puternic între Pelinișor și Zgândărilă. 

Pelinișor este prezentat, prin scrisorile unchiului său, drept un demon nerăbdător să-și împingă pacientul către păcate spectaculoase, grotești și exagerate, adesea într-un mod nechibzuit, în timp ce Zgândărilă preferă o abordare mult mai subtilă. 

Prin scrisorile sale, Lewis discută teme precum sexul, iubirea, orgoliul, lăcomia și războiul. 

Fiind el însuși profesor la Oxford și Cambridge, sugerează că nici intelectualii nu sunt imuni la influența unor astfel de demoni, mai ales atunci când acceptă prea comod anumite perspective istorice sau ideologice fără să le mai chestioneze.

În Scrisoarea a XXII-a, după mai multe încercări de a găsi pentru Pacient o femeie destrăbălată care să favorizeze „o căsătorie utilă”, și după ce Zgândărilă scapă la limită de o pedeapsă infernală pentru că i-a divulgat lui Pelinișor iubirea autentică a lui

Dumnezeu pentru oameni, aflăm că Pacientul s-a îndrăgostit de o tânără creștină și, prin ea și familia ei, a adoptat un mod de viață profund creștin.
În timp ce Pelinișor privește războiul cu entuziasm, Zgândărilă îl avertizează să-l țină pe Pacient în viață, sperând că îi vor putea compromite credința de-a lungul unei existențe lungi.

În ultima scrisoare, Pacientul moare în timpul bombardamentelor Blitz și ajunge în Rai. 
Pentru eșecul său final, Pelinișor este condamnat să fie devorat spiritual de ceilalți demoni, mai ales de propriul său unchi.

Zgândărilă îi răspunde ultimei scrisori spunându-i că se poate aștepta la la fel de puțin ajutor din partea lui pe cât s-ar fi așteptat el însuși de la Pelinișor dacă rolurile ar fi fost inversate:

„Iubirea mea pentru tine și iubirea ta pentru mine seamănă ca două boabe de mazăre... Diferența este că eu sunt cel mai puternic.”

Replica reia ironic momentul în care Pelinișor își denunțase unchiul la Poliția Infernului pentru erezie infernală, după ce acesta făcuse o remarcă prea favorabilă despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Zgândărilă începe fiecare scrisoare cu formula:

„Dragul meu Pelinișor”,

cu excepția ultimei, unde tonul devine sarcastic și crud:

„Dragul meu, preaiubitul meu Pelinișor; păpușica mea, porcușorul meu.”

Treizeci și una de scrisori.

Atât îi trebuie lui Lewis ca să facă omul să se uite puțin mai atent la propriile slăbiciuni.

Omul lui Lewis nu este nici sfânt, nici erou. Se teme, se clatină, se lasă distras, cade în vanitate și obosește. Cu alte cuvinte, este om.

Să înțelegem atunci că omenirea a scăpat de Zgândărilă, odată cu condamnarea care îl așteaptă, și că suntem, în sfârșit, în siguranță?

Greu de crezut.

Lui Zgândărilă i se dau treizeci și una de scrisori, aproape cât zilele unei luni, să ne convingă că răul coexistă liniștit cu binele și că are, oricând dorește, puterea de a se strecura printre fisurile omului.

Și atunci apare o altă întrebare: de ce nu vine chiar el să ispitească omul, fiind cel mai experimentat dintre toți?

Nici nu este nevoie.

Lewis pare să sugereze că omul știe singur să se rătăcească destul de bine. Demonii doar îi șoptesc mai discret în ureche și au răbdare. Foarte multă răbdare.

The Screwtape Letters este o carte foarte bună tocmai fiindcă nu are, în esență, legătură doar cu religia sau cu administrarea credinței. 

Are legătură cu omul și cu alegerile lui mici, zilnice și aproape invizibile. 

Cele care, puse una lângă alta, ajung să construiască fie un drum spre lumină, fie o pantă lină către iad.