Sorin Oros: Nu păstrez nimic pentru mine. Nici cuvintele urâte

O altă întrebuințare a internetului este că poți cunoaște oameni noi. 

Oameni de departe, pe care poate nu i-ai fi văzut și cunoscut niciodată și-ai fi pierdut, pe nedrept, niște amiciții cu beneficii.

Firește, fiecare cu cercul lui de preferați: unii cu pescuitul, alții cu moda, alții cu călătoriile, cu scrisul, cu dansul și tot așa.

Nișa mea sau, mai bine zis, cea mai importantă dintre ele, este despre oamenii cu apetit pentru cultură. 

Inclusiv cultura pământului. Da, la modul ăla.

Așa am dat peste Sorin Oros - actor de teatru și scriitor.

Născut la Cluj, maturizat apoi la Baia Mare, a aterizat pe Facebook-ul meu din Malta.

O interacțiune colorată, la fel de colorată ca și vocabularul lui. Fără rușine.

Să-i ceri cenzură lui Sorin e ca și cum i-ai cere să-i fie jenă că este el însuși. 

N-are cum să se întâmple.

Sorin, pe lângă scenă, mai și scrie. Scrie pe Facebook pentru toată lumea isteață - la prostie devine alergic - și a pus pe hârtie o carte de pamflete, Vorbe-n vânt.

Vântul a ajuns și la mine, fix cu vorbele lui. Cartea stă acum cuminte printre celelalte scrieri, vechi și noi.

L-am chemat la interviu și Sorin a răspuns cum știe el: direct, ca un om iubitor de cuvinte și de cele lumești.

Luați de citiți. 

Și să nu vă strâmbați, vă rog!

Artistului nu-i pasă oricum de judecată. Pentru el nu există decât un singur sens.

Cine este Sorin Oros? Explică-te pentru cei care nu te știu. 

Sorin Oros este un om liber. 

Un om care a făcut și prostii, dar și lucruri bune, din care a învățat pe propria-i piele ce e bine și ce nu. 

Un spirit rebel, nesupus dogmelor, restricțiilor nefondate, conduitei de turmă și nici măcar moralei creștine. Că morala aia a inventat-o cineva, cândva. Un om sau mai mulți.

Și-atunci de ce nu poate să inventeze și Sorin Oros morala lui, orosiană? 

Oamenii sunt egali. Depinde de ei dacă vor să iasă din rând sau nu. Nu face rău nimănui, însă trăiește după "morala" lui. Care, desigur, deranjează oastea celor încoronați. Dar asta deja nu îl mai privește. 

În rest, este un om care acumulează mereu informații. 

Din cărți. Niciodată de pe net. Și e un om sincer întotdeauna. 

Garantez asta deoarece îl cunosc personal de mai bine de jumătate de secol.  Mă identific cu el, aș putea spune, fără teama de a greși.

E puzderie de pamfletele tale pe social media. Le scrii din spirit civic sau pur și simplu pentru că prostia publică te provoacă prea tare ca să o ignori?

Mă bucur că "puzderia" mea de pamflete ocupă spațiul facebook-ian, și că sunt citite. 
Că doar nu le scriu să mi le citesc mie însumi. 

Cred că posed și niscai spirit civic, dar nu scriu din cauza asta. 
Scriu pentru că simt că trebuie să spun ceva. Iar eu fac ceea ce simt. Cine mă poate opri? 

Cine îmi poate interzice să scriu? Sau să respir? E parte din mine.

Ai un stil foarte recognoscibil: sarcasm, imagini tăioase, oleacă de vulgaritate chiar. Te-ai format citind pamfletari sau a ieșit stilul ăsta natural, ca o reacție la ce ne înconjoară?

Mi-a plăcut să scriu din tinerețe. 

Adolescent fiind, mă îndrăgosteam rapid de fetițe cu fundițe cărora le scriam scrisori. 

De amor, evident. 

Citind multă literatură era firesc să-mi rămână câte ceva  în căpățână. Și combinam trăirile mele cu vocabulele literaților pe care-i citeam. 

Pe atunci nu se știa de plagiat. Sau nu știam eu. Și nici ele. Că unele cădeau răpuse de romantismul meu. Dar nu mureau, le resuscitam eu. O perioadă. Că așa e iubirea adolescentină. Vulcanică, dar scurtă. 

Pamflete nu am citit decât Biletele de papagal ale lui Arghezi. Și alea impuse de școală.

Or, tot ce era impus dezavuam. 

Nu țin minte să-mi fi rămas ceva în memorie. 
Apoi, cu timpul am început să scriu la un ziar. Pastile. Am observat că am talent. Adică, oamenii au observat asta. 

Oricum, nu sunt atât de prost încât să nu-mi dau seama dacă ceea ce fac are sau nu succes. Și nu e vorba de lipsă de modestie, ci de înțelegere a unui fapt. 

Cu timpul mi-am format mâna (și creierul!), iar cuvintele țâșnesc libere și armonios rânduite în ceea ce scriu.

Și scriu atunci când simt că trebuie să spun ceva.

Când ceva mă deranjează. Și în lumea asta în care trăim azi, deranjurile se ivesc zilnic.

Da, am sarcasm, descriu într-un mod plastic, de aici, poate, imaginile. 
Cât despre vulgaritate... da, sunt unii care se sperie citind pulă, pizdă, muie, futut. 

Dar le folosesc. În intimitate.

Eu, însă, nu păstrez pentru mine nimic. Sunt darnic cu cuvintele, deoarece ele m-au ajutat să devin liber. Poate mai ajută și pe alții. 

Și-apoi, cuvinte frumoase precum mamă, patrie, soare, floare folosesc toți. 

Pe alea urâte de ce să se pună praful?

Postările tale sunt distribuite mult și stârnesc reacții puternice. Crezi că pamfletul mai poate trezi oamenii sau doar îi face să râdă amar de realitate?

Nu știu ce să zic... 

Astăzi lumea citește foarte puțin. 

Avem o rată de 43% de analfabeți funcțional. Ăștia chiar dacă m-ar citi nu m-ar înțelege. 

Ceilalți mă aprobă sau mă felicită. Unii râd amar, alții râd dulce, unii se întristează, dându-mi dreptate. 

Sigur, mai apare și câte-un neterminat care mănâncă i-uri și mă-njură fără cratimă, dar pe-ăștia îi iau ca pe-un desert. 

Uneori intru în combinații cu ei să văd dacă au învățat măcar tot alfabetul.

Ești și actor de teatru. Cât din experiența scenei se simte în felul în care scrii? Uneori postările tale par niște monologuri spuse în fața unei săli pline. 

Nu cred că are legătură scrisul cu jocul scenic. 

Sunt arte diferite. Într-una scrii cuvântul, în cealaltă îl joci. 

Dacă și cuvântul scris, și cel jucat conțin adevăr ai reușit să-ți faci treaba... artistică.

În textele tale apar frecvent „personaje”: politicieni, suveraniști de carton, eroi ai televiziunilor. De ce te inspiră atât de puternic aceste personaje?

În scrierile mele apar, de obicei, proștii. 

Practic, ăsta e rolul pamfletului; să ataci proștii și prostia fără să denigrezi la modul grosolan, fără să te poată acționa în judecată (prostul!) că l-ai calomniat. 

O faci elegant, din metafore, din vorbe așezate cu tâlc, din comparații.

Dacă spun "Ponta e un mare mincinos!", individul mă poate da în judecată obligându-mă să îi aduc dovezile minciunilor lui. 

Dar dacă spun "Ponta e asemenea unui Pinocchio dâmbovițean!", individul îmi poate sufla praful de pe tobă. 

Deși nu am praf pe tobă pentru că sunt un tip pedant, curățel. 

Revenind la ceea ce mă inspiră să scriu, da, scriu și atac prostia, hoția și mizeria umană. 

Frumos scriu doar despre femei. Că sunt ființele care merită.

Ai scris o carte. De ce Pamflete? Ți-a fost teama să o publici sub o tutelă serioasă? 

Păi, dacă sunt pamflete, cum să-i fi zis? 

Nu cred că pamfletul e neserios. Dimpotrivă, e nevoie de ceva mai multă informație decât ai avea nevoie atunci când ai scrie "Ana are mere"! 

Și am pus subtitlul "Vorbe-n vânt", oricum. 

Ca lumea să știe că în carte se găsesc pamflete, nu povești vânătorești. Și nici rețete de bucate gustoase de la bunica.

Dacă ai putea elimina un singur lucru din societatea românească de azi, care ar fi acela?

Politicienii.

Dar eu aș elimina o sută sau o mie de lucruri... Cu unul nu faci primăvară.

Dacă România ar fi o piesă de teatru, în ce act crezi că suntem acum - tragedie, farsă sau într-o comedie neagră?

Cam în actul doi. 

După ce ni s-au prezentat personajele și vor începe să se desfășoare. Iar la final vom constata că deși speram să vedem o comedie romantică am nimerit la cea mai tristă dramă psihologică. 

Tragedie nu, că încă mai există oameni normali care luptă să mențină "piesa" pe coordonate firești.

Ce ar trebui să fie un artist? Cum l-ai descrie pentru cei care sunt pe drumul ăsta și n-au poate suficient curaj? 

Să fie liber. 

Sigur, e dificil pentru începători. 

Să-i doară-n cur de gura lumii. 

Să citească enorm. 

Sa vadă mult teatru, prost, bun, din orice poți învăța. 

Să simtă că e bolnav fără teatru. Altfel e doar un moft de divă goală la mansardă, ori de un flăcău cu succes la tinerele fete. 

Teatrul e o treabă înfiorător de dificilă, dacă nu ești bolnav de microbul scândurii de brad. 

Spune cititorilor unde te pot găsi și de unde îți pot cumpăra cartea. 

Cărțile de Pamflete și de Teatru se găsesc la mine. 

Acasă. 

Nu sunt în librării că nu am vrut să pună ei încă 50-70% adaos la prețul muncii mele. 

Cine le vrea îmi poate scrie.

Așa cum scriam eu gagicilor în adolescență. 

Îl găsești pe Sorin pe Facebook.

Restul… te descurci singur cu el.