Scrisul nu se face cu forța – Vasile Andreica, între luciditate și literatură vie

Lumea e prea grăbită să mai citească poezie. Și totuși, poeții încă mai scriu.

Scriam într-o doară, pe-un „ceva” la îndemână — o agendă, telefonul, chiar și laptopul de serviciu, într-un fișier doar al meu, botezat simplu: personal stuff.

M-am apucat să fac cunoscuți oamenii de ispravă, prin intermediul internetului și al aptitudinilor mele de optimizator de cuvinte. Făuritor din spatele tastelor, sperând ca munca lor să ajungă dincolo de cercurile de familie și prieteni apropiați.

Internetul merită și el să fie folosit pentru așa ceva. Nu doar pentru ego și funduri goale.

Mai visam și că, dacă umplem internetul cu oameni harnici, cultură, cărți și poezie servită ostentativ, cu recenzii, cu gândire grea, poate — doar poate — o să-l golim de ce-l face atât de „consumabil”.

Să-l facem plictisitor. Obositor. Greu de scrollat.

Și-atunci, fără tabloide și funduri bronzate, oamenii n-ar mai avea de ales decât să se întoarcă spre ce le-a rămas: realitatea.

Cu oameni care nu arată ca pe Instagram. Cu pori, cu burtă, cu același tricou de marți. Cu tot ce nu încape într-un reel.

Ce naivă și eu.

Dar tot o să-l umplu.

Cu artă, scris și scriitori, cu oameni care gândesc și creează. O să optimizez frumosul, ca să nu mai rămână loc pentru grandomanie și prostie.

Hai că mi-a luat șapte mii de rânduri să pot scrie cuvântul prostie.

Ziceam de poezie la început, ca să mă afund apoi în pledoaria adresată neantului. Tipic.

Citesc poezie pe fugă, dar nu grăbită — pur și simplu nu mă pot așeza în poziția de acum citesc poezie.

Nu o ratez când îmi apare în ochi. N-o ignor.

Pentru mine, poezia e ca un suflu ritmat.
Câteva clipe trecute cu rost, câteva cuvinte rostite din buze mărunt, ca pentru sine.

Și într-un astfel de suflu, am dat peste versurile lui Vasile Andreica.

Vasile, cum ne-am cunoscut noi doi? Cum ne știm și de ce?

Sunt vreo cinci ani deja, nu?

Știu că ai prima mea carte de poezie, care a apărut în 2020. Deci ne știm de mai multă vreme. 

De ce ne știm? Mi-ai apărut în Facebook și mi-ai plăcut. Mi-a plăcut mult numele Sarina, nu îl mai întâlnisem, și se potrivea așa de bine cu eleganța ta. 

Mi-a plăcut universul tău maltez, senin, care te-a înseninat, și stilul tău plăcut de scriere. Mi-a plăcut blogul, surprizele de acolo.

Îmi place că o femeie frumoasă și inteligentă ca tine își pune în valoare calitățile cu discreție și îmi place că ești iubită și apreciată după cum meriți.

Scrii poezie, proză, teatru, traduci, dar și observi lumea cu o luciditate care nu iartă. Ce te ține în priză creativă fără să te epuizeze uman?

Mereu am scris sub imperiul impulsului de moment, nu mi-am dorit o carieră sau un plan editorial.

Poezia oricum se naște spontan, proză propriu-zisă nu am scris, doar niște scrisori deschise către o copilă adolescentă de care mă îndrăgostisem, un pretext de a-mi povesti și mie însumi lucruri. 

Teatrul a fost rodul unui val de entuziasm care a durat o lună de zile, în 2013. Traducerile sunt și ele un mod de a reacționa la un text poetic, de a-l descompune și recompune. 

Desigur, am tradus și cărți de amploare mult mai mare:

”Inteligența materiei” a lui Dulcan (în engleză) sau eseurile de ecologist autorenegat adăpostit în credința ortodoxă ale britanicului Paul Kingsnorth, ambele cărți apărute la Școala Ardeleană, apoi caietul rămas după Nietzsche din 1882, din vremea afacerii Lou Salome, la Rocade, dar acestea au fost rodul oportunității.

Nu încerc cu dinadinsul să mențin un tonus creativ, dar când apuc un fir îl derulez de obicei până la capăt.

Epuizat m-am simțit în vremea când scriam teatru, când treceam prin procesul atât de specific dramaturgiei de desfacere a sinelui în personaje, când trebuia să omor vreun personaj sau să sublimez vreo rană veche.

Teatrul e altceva, mai ales că ajunge să fie întrupat în scenă. Piesele alea le-am scris dintr-o răsuflare, au fost și ele o necesitate interioară.

Nu simt așadar nevoia să mă țin în priză creativă. Poate doar într-un soi de alertă intelectuală, ca să fiu pe fază când se ivește un fapt care merită imortalizat în scris, fie că e un eveniment al lumii sau o răscolire a sentimentelor.

Textele tale au o densitate care cere atenție, nu scroll. Mai crezi că mai avem răbdarea necesară pentru literatură în forma ei profundă?

      Dacă te interesează ce scriu, vei avea răbdare. 

Dacă reușesc să te atrag în curentul meu de interes emoțional, vei avea răbdare. Dar multe scrieri actuale sunt reci și formaliste, uneori chiar programatic.

Multă poezie prozaică, multă proză fără zvâc, multe porniri de dragul de a rămâne relevant, multe cărți de dragul numelui de pe copertă. 

Da, cred că astea pot să îl facă nerăbdător pe cititor, fie că e în șezlong cu cartea sau cu un Kindle, fie că dă scroll pe rețele. Dar răbdarea lecturii crește odată ce recunoști în text o trăire reală și o chemare la împărtășirea ei.

E ca în dragoste, nu? Și acolo e mai bine să fie densă, nu neapărat foarte lungă, forma ei de manifestare.

Ai o tristețe caldă în unele poeme — nu lamentare, ci o luciditate melancolică. E ceva ce nu poți scrie decât după ce ai pierdut ceva, pe careva. Cum o explici, te rog?

Prin prisma handicapului meu din naștere, poate că la început mi-am pierdut o viață care putea fi altfel. 

Am pierdut câteva iubiri, unora le-am pus eu capăt văzând că se înfundaseră în lipsă de perspectivă ori vedeam că nu pot să fiu ceea ce trebuie și a durut mult asta.

Am pierdut, poate, credința naivă și idealismul.

Viața te tocește. Studiul istoriei îți fugărește iluziile despre oameni. 

Dar atunci ai două variante: fie transformi totul în duioșie (care este dragoste conștientă de efemerul tuturor lucrurilor), fie te acrești. 

Cum ți-e soiul, zicea un papă, Ioan al XXIII-lea, care venea dintr-o familie de producători de vin. Poate ieși din tine un vin bun, sau un oțet nu întotdeauna balsamic.

Ai scris piese de teatru, dar nu ești în lumina reflectoarelor. Ce te atrage la teatrul scris, care nu țipă, nu gesticulează, dar tot spune?

De fapt două din cele trei piese s-au pus în scenă, am avut ocazia să văd povestea întrupată și reacția publicului. 

E drept că nu au fost montări profesioniste. La teatru mă atrage felul în care ideile prind carne, devin oameni, au loc confruntări, la un moment dat personajele capătă oarecum o autonomie și te duc după ele pe drumul ales de ele, am avut scene care au ieșit cu totul altfel decât le planificasem. 

Ajută și anii mulți de cronică de teatru în ziar, care m-au familiarizat cu modul în care se produce un spectacol făcând ca textul să devină viață. Dar teatrul te duce și într-o zonă empatic-profetică unde e ușor să o iei razna fără un pic de cinism sănătos. 

La un moment dat am decis să nu mai scriu teatru, pentru că începeau să se întâmple efectiv în viața reală lucruri pe care le puneam în scenariu sau doar le gândeam.

Cum scrii când nu ai chef să scrii, dar știi că trebuie? Sau invers — cum taci când ți se face poftă de scris, dar viața nu te lasă?

Prima situație cred că e familiară jurnaliștilor, căci pagina de ziar nu te iartă, stă goală și dârdâie de frig, îți cere s-o îmbraci, nu-i pasă dacă ai chef sau nu.

Atunci te zbați și faci rost de subiecte, cauți știri, n-ai de ales. 

În literatură nu cred deloc în obligații. Nu cred în scriitorii care își impun un program zilnic, mai ales dacă e vorba de poeți. 

În al doilea caz, dacă îți vine o idee faci cumva să ți-o notezi.

Am scris unele poezii chiar în redacție, așa, pe loc, că apoi ai timp să le șlefuiești când ai liniștea necesară. 

Dar cred că în artă (ca și în amor) nimic nu merge cu forța sau din obligație, fie ea și autoimpusă.

Ce nu apare niciodată în texte, dar te definește? Ce parte din tine e doar a ta, nu a cititorilor?

Cred că am ascuns de cititori părțile mai neplăcute ale handicapului și vieții pe care mi-o impune, chestii care apar încet-încet odată cu trecerea anilor. 

Aș putea șoca, aș avea chiar succes poate, am dedicat temei una din Scrisorile de inimă roșcată, dar nici acolo nu am intrat în partea aspră sau penibilă a problemei.

Nu-s genul ăla de autor, cred.

Cum e să treci de la jurnalism cultural la poezie? Ce ai luat cu tine din presa de zi cu zi și ce ai lăsat voit în urmă?

      Presa te învață să caști ochii și sufletul la ceea ce se întâmplă în jur. 

Evident că asta îți poate ascuți simțul clipei și sensibilitatea, transformându-se în poezie atunci când se întrunesc toți factorii din alchimia asta.

Am lăsat în urmă clicile culturale, ”răutăți și mici scandale”, vorba Eminului, căci dacă ești cronicarul vieții artistice dintr-un oraș mic cum e Sătmarul ajungi să afli lucruri pe care publicul obișnuit nu le știe și nici n-ar fi bine să le știe decât dacă s-a ajuns atât de departe încât să nu se mai poată ține sub preș. 

Când am plecat din presă nici n-am mai frecventat lumea despre care scriam, am avut nevoie de un timp de transformare din ziaristul care știe lucruri în simplul iubitor de artă. 

Nici nu frecventez lumea literară, aproape că sunt alergic la unele manifestări ale ei.

 Ai un loc anume unde simți că poezia vine mai ușor? Nu „muza”, ci contextul — o bancă, o gară, o duminică ploioasă?

Cum nu caut poezia cu dinadinsul, o las să vină unde-i convine ei. N-am locuri speciale pentru asta.

Te-ai și mira unde te poate lovi o idee creativă. 

Ce întrebare despre tine ți-ai fi dorit să ți se pună vreodată într-un interviu — dar nu a venit niciodată?

       ”Te-a făcut literatura mai fericit sau împlinit?” 

Și zău că n-aș ști ce să răspund.

Dacă ai putea lăsa un vers pe pereții unei lumi pe cale să dispară, care ar fi acela?

 Un vers pentru o lume care stă să dispară? Nu este altul mai bun decât cel eminescian: ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.” 

Iar din ce am scris eu poate că aș lăsa poezia Credo de adevărul căreia mă conving cu fiecare zi care trece.

Când spun că îl admir pe Vasile Andreica, nu o spun în ton solemn, ci în ton atent.

Pentru cum scrie, dar mai ales pentru cum vede.
Pentru luciditatea lui care nu țipă, pentru melancolia care nu cerșește empatie, pentru felul în care transformă detalii biografice grele în literatură vie, nu în literaturizare ieftină.

Nu e un autor care caută validare.
E un om care scrie pentru că nu poate altfel.
Și exact asta face diferența.

Sper ca interviul ăsta să vă aducă nu doar un autor nou în bibliotecă, ci și un fel nou de a privi înspre voi. 

Vasile Andreica - Profilul de Facebook al poetului. 

Născut în 24 aprilie 1978 la Satu Mare

🎧 Vasile Andreica se ascultă acum și cu urechea, nu doar cu inima.
Găsești pe SoundCloud o selecție de poezii din prima lui carte, recitate de un profesionist, așa cum merită fiecare vers.

Intră, ascultă, lasă cuvintele să te prindă: SoundCloud Poezii Vasile Andreica

🎧 Vocea autorului "daca te uiti la lume" de Vasile Andreica - din volumul Sentimente la dozator, Editura ROCADE. 

Cărți de autor:

• ”O carte de poezie” (2020)

• ”O carte de teatru” (2020)
• ”Esența vie” (2022)

• ”Scrisori de inimă roșcată” (2022)
• ”Sentimente la dozator” (2025)

Cărți traduse din Dumitru Constantin-Dulcan, Friedrich Nietzsche, Paul Kingsnorth, Jochen M. Richter, Gabriela Baddour ș.a.

Traduceri de poezie din și în engleză, spaniolă și germană.