Ghilgameș e nemuritor. Noi avem pâinea, vinul și prietenii

Acum aproape 5000 de ani s-a scris prima operă literară a lumii.

O țesătură colectivă a unei civilizații, pe tăblițe de lut. Greu de crezut că atunci era civilizație și nu doar haos cu un instinct singular - supraviețuirea.

Dar Epopeea lui Ghilgameș stă azi pe masa profesorilor și în bibliografiile studenților, în timp ce Uruk, cetatea unde s-a petrecut povestea, e ruină.

Textul a rezistat. Și cu el, întrebarea care nu moare: cum devii nemuritor?

Prietenia ca primă formă de umanizare: Enkidu și ruptura de natură

Răspunsul nu vine direct, ci prin oglinda prieteniei.

Căci înainte de a fugi după zei și buruieni, Ghilgameș primește un alter ego: pe Enkidu, omul sălbatic, tinerețea lui pierdută.

Frumos de pică, vânjos, cu inocența dezarmantă și puterea unui munte. Numai că trăia printre dobitoace, fără să știe cine e.

Enkidu e cucerit de o fiică a plăcerilor și își pierde conexiunea cu natura într-un maraton amoros de șase zile și șapte nopți. Șapte, cifra fatidică ce revine mereu în epopee. După acea experiență, nu mai e același: animalele fug de el, instinctul se pierde, începe să fie om.

Între el și Ghilgameș se leagă o prietenie explozivă. Și prietenia aceasta, la fel ca toate marile iubiri, îi împinge spre exces. Împreună taie pădurea sacră și ucid monstrul Humababa, apoi omoară Taurul Ceresc trimis de zeiță.

Glorie? Da. Dar și hybris, adică aroganța de a crede că omul poate sfida ordinea zeilor și a naturii.

Dar zeii nu iartă asemenea sfidări.

Și acolo unde gloria pare maximă, vine și prețul: Enkidu moare. Moare aproape întâmplător, dar inevitabil, ca o compensație pentru tot ce au îndrăznit. Și moartea lui e șocul absolut. Pentru Ghilgameș nu e doar prietenul pierdut, Enkidu este însăși tinerețea lui - sălbatică, puternică, inocentă.

From the Easton Press, limited edition of Gilgamesh, signed by the translator, Stephen Mitchell, and the illustrator, Rebecca Yanovskaya.

Când Enkidu cade, cade și vitalitatea fără frică. În locul ei rămâne revelația crudă: și regele cel puternic va muri.

De-aici nu mai e regele invincibil, ci omul îngrozit de propria finitudine.

Intră în panică și fuge prin lume să caute nemurirea. Întâlnește oameni-scorpioni, trece prin munți și prin ape, dar de fiecare dată e pus în fața aceleiași lecții: omul tot muritor rămâne.

La marginea mării, hangița Siduri îi spune simplu:

„Lasă nemurirea, bucură-te de pâine, de vin și de femeia ta.”

Primul „carpe diem” din istorie.

Dar, ca toți obsedații, nu ascultă.

Ajunge la Uta-Napiștim, singurul muritor făcut nemuritor după Potop. Acesta îi dă o șansă: o buruiană ascunsă în adâncurile mării, o plantă care întinerește omul bătrân.

Primul anti-aging din istorie.

Ghilgameș o smulge cu greu și pleacă victorios. Dar, când se odihnește, un șarpe i-o fură.

Și gata, tot efortul, toată fuga, toată speranța - pierdute.

Obsesia nemuririi în lumea modernă: de la buruieni divine la suplimente și retreaturi

Nemurirea nu e pentru oameni.

Ghilgameș se întoarce la Uruk, și singura lui consolare e zidul cetății pe care-l construise deja. Zidul rămâne. El nu.

De ce Ghilgameș în vremuri moderne și dinamice? 

Pentru că azi, arta nu se mai inventează, ci se reinventează, se reinterpretează în fel și chip. Felul și chipul modern, copiat și ajustat la scrierile la fel de moderne. Și totuși, nimic nu e nou. Și noul și-a avut lăcașul său, tot acum 5000 de ani.

De ce să ne mai batem capul azi cu Mesopotamia?

Pentru că începuturile acolo sunt. Și pentru că nici azi n-am răspuns la întrebarea lui Ghilgameș.

Doar că noi am schimbat decorul: el a fugit după zei și buruieni, noi alergăm după suplimente și retreaturi.

Obsesia e aceeași, doar formele se schimbă.

Poate că lecția e la hangița Siduri: pâinea, vinul, iubirea, prietenii.

Sau poate că lecția e că, la final, singura nemurire adevărată e ce lași în urmă.

Ghilgameș ne-a lăsat o epopee. Noi lăsăm praful pe care îl ridicăm în fuga noastră și care se așterne imediat după.

Cine-i mai nemuritor, până la urmă?

Ghilgameș a atins nemurirea: cinci milenii mai târziu, încă îi rostim numele.

Acest articol a apărut mai întâi în ediția tipărită a revistei Psychologies România, editia de toamnă.

Îl regăsiți acum și aici, cu acordul redacției, pentru cititorii care preferă ecranul în locul hârtiei.