3 euro, o țigancă și un cal profetic

Ce vrăji, ce miracole sperate și așteptate — uneori neașteptate — se ascund în spatele unei cești mânjite de zaț de cafea.
Cu sau fără zahăr.
Cel care așteaptă o face cu ochii umezi, ca de căprioară: când la zaț, când la cea care-l citește.

Cea care vede taine, dungi cu sens, răspunsuri fără întrebări.

Dacă vorbele cititorului taie și surprind, tăcerea sa e și mai amară. Tăcerea nu minte. Tăcerea vede răul călare, venind direct din dârele de zaț în viața celui ce speră. Și deși nu i se spune nimic - căci e tăcere - sufletul știe.

Ceașca se răstoarnă, iar tu speri că lumea ți se va îndrepta. Un gest mic, un simbol mare: haosul zațului ca metodă de ordine.

Misticismul mi s-a lipit de piele din cauza lui tata.
El devora revistele paranormale cu poftă bilunară și aștepta anii 2000 cu speranța că vom fi luați cu asalt de roboți (și iată-ne).

Dar niciodată nu excludea din conversație vrăjitoria, blestemele, zicerile cu nod.

Revistele lui făceau acrobații între viitorul tehnologic și magia neagră, într-un fel de literatură fantastică de tarabă.
Tata n-a mai prins anii de după 2000 ca să-și confirme teoriile. Dar eu — crescută printre reviste, credințe improvizate și ochi pofticioși de mister — da. 

Eu am ajuns, iată, în lumea asta cu inteligență artificială și algoritmi — comunități online în care totul se spune, se analizează, se viralizează.

Cu promisiuni că vom învinge până și cancerul — boala care l-a răpit pe tata. 

Și tot nu scap de vrajă.

Încă ciulesc urechile când se vorbește de „ceva dincolo”.

Încă simt că lumea nu s-a despărțit de magia aia șoptită.
Și da — am vrut și eu.
Să mi se citească. Orice. Oricum. Doar să fie cu mister.

La 20 și ceva de ani, plecata de acasă cu toată libertatea în brațe, dar cu foarte puțină minte, m-a tras de mânecă exact acea curiozitate care-mi părea familiară din copilărie:
Se vorbea de farmece. Le știam.
Se vorbea de roboți. Eram expertă. Îl descopeream un pic mai târziu și pe Asimov. 
Se pomenea că cineva „dă în cafea”? Gata, eram acolo. Cu urechile ciulite și inima pregătită de previziuni, de parcă urma să mi se rescrie viața pe fundul ceștii.

Am avut, de-a lungul vieții, trei întâlniri de acest fel — cu trei femei diferite, dar pentru aceeași problemă: inima frântă din dragoste. Atât cât se poate numi ea frântă la douăzeci și ceva de ani.

Mă bufnește râsul acum, când mă gândesc la drama aceea simțită cu tot trupul, dar n-aș vrea să-mi ridiculizez chiar așa simțămintele. Erau sincere. Și poate chiar apăsătoare, după standardul unei inimi tinere.

Aveam 21 de ani, vârsta aceea în care lumea îți stă la picioare, dar tu n-ai habar.

Tinerețea e cu tine, dar tu n-ai învățat încă să te prezinți. Te lași chinuit de probleme care nici măcar nu-s ale tale — și nu doar că le faci loc, le și așezi în capul mesei. Le servești cu ceai și le rogi să rămână.

Ajung într-un context bizar, într-o adunare de femei.

Una dintre ele — fostă judecătoare, ziceau — trecuse printr-un divorț greu și o durere care nu se trata cu medicamente. Dădea în cafea. Cititoare voluntară, pentru vecine, pentru cunoscuți foarte cunoscuți. Din pură pasiune. Din dorința de a ajuta.

Beam cafeaua cu poftă și nerăbdare, cu inima bătând ca o tobă și ochii măriți, să prind tot. Să încapă în mine tot ce avea ea de spus.

„O să mai suferi din dragoste”, zice.
(La dracu cu suferința, îmi zic.)
„O să mai cauți. Meseria, iubirea, tot. Dar va fi bine.”

Carevasăzică, în zațul meu nu era mare tam-tam la 21 de ani. Doar suferință în continuare, căutări, și un „va fi bine” livrat cu voce caldă.

„Pune-ți o dorință.”

Mi-am pus.

„Pune degetul aici.”
Am pus degetul pe buza ceștii, în așteptarea miracolului final.

Final? Așa repede? Niciun cuvânt despre viitor? Despre viață? Despre un cavaler pe un cal alb, eventual cu aripi? Mă lași așa, cu gura căscată, cu zaț pe degete și cu inima și mai însetată?

„Ne mai auzim peste câteva săptămâni”, îmi zice. Și încheie ritualic.

Am supraviețuit și acelei vieți, de după citirea care teoretic urma să-mi redirecționeze tot. Să mă ducă spre un el exemplar, spre o iubire picată din cer, nemuncită. Pentru că eu meritam. Pentru că făceam tot efortul — beam cafeaua cu zaț, puneam dorințe, așteptam semne.

Doar nu era să stau degeaba.

A doua întâlnire cu ceașca întoarsă s-a petrecut la ani distanță de prima. Mai puțin învăluită în mister, dar cu aceiași ochi sticloși după astfel de acte sacre.
Eram într-o relație și mai dramatică decât cea de la 21. Vârsta mai mare, suferința — mai coaptă.

Ajung într-o cafenea, cu cea mai bună prietenă. Bem cafea cu zaț. De mult nu mai sorbisem o astfel de licoare rudimentară, dar acum era musai. O bem cu toată credința — și cu tot zațul rămas între dinți. Toleram totul. Era pentru binele nostru. Pentru viitorul care ni se cuvenea.

Se întoarce ceașca. Se ridică gura. Se văd urmele, dârele lăsate de gravitație. Se prefigurează povești. Doar doamna cititoare le poate interpreta.

Avea o privire blândă, bună. Învârtea ceașca lent, cu ochii mijiți, și-mi arunca priviri cu subînțeles.
Și din nou — liniște.

De ce tăcem, dom’le, când e momentul să se turuie?

Când ar trebui să curgă vorbele ca din izvor, să te năucească, să te înmoaie. Că doar ești acolo, în poziția neisprăvitului care-așteaptă alinare.

„Ești tare nefericită”, zice. „Nu rămâi cu băiatul ăsta.”

Mă uitam la ea și confirmam. Cu ochii, cu capul, cu gura strânsă a amar.

 „O să mai dureze puțin până se termină, să știi.”
Eh, asta-i bună, zic în gând. Cât?

Știu sigur că am întrebat dacă o să mai sufăr. Voiam să nu. Dacă zațul zicea că nu, atunci așa trebuia să fie.
Dar a zis că da. Mai aveam de dus. Iar privirea îi era plină de părere de rău.

A vrut să mai spună ceva. S-a oprit. A lăsat ceașca jos, descumpănită.

 Zic: Ce? Ce se vede? Ce urmează? O să cunosc pe cineva?

 „Da”, zice. Pe modul silențios.

Îmi venea să zbier. Să-i cer detalii. Ce zice zațul ăla risipit?

 „Curând? Cine e? E de pe-aici?”

 Tot dădea din cap că nu.

 „E mai bătrân?”

 Și-atunci a dat din cap că da.

M-am lăsat pe spătarul scaunului, ca și cum tocmai câștigasem o bătălie. O confruntare invizibilă cu destinul.

Și s-a încheiat și această citire. Una care, teoretic, urma să mă redreseze. Să mă îndrume spre cineva. Spre o dragoste înaltă, în sfârșit reciprocă.

Eu făceam tot ce ținea de mine. Nu trebuia decât să aștept.
Că om bun eram, fără îndoială. Că doar niciuna dintre cești nu-mi zisese că sunt altfel.

Am trișat puțin.

De fapt, mai e o întâlnire pe care am sărit-o.

O țigancă din Toscana, apărută într-un context neplanificat, pentru care nici măcar bani nu aveam. Dar s-a potrivit totul, s-a așezat, s-a înșirat ca mărgelele pe ața întâmplării — o întâlnire scurtă și cu tâlc, care m-a ținut ocupată ani întregi. Și mă mai ține și azi, că tot scriu despre ea, cu aceeași poftă și același umor, după 13 ani.

Călătoream prin Italia cu el — ăla cu care nu trebuia să fiu — și am poposit la niște cunoștințe, într-un orășel mic, făcut parca pentru povești cu zaț, idile și alte preocupări lumești.
Am rămas singure în casă. Fete tinere, cu minți curioase și jucăușe, preocupate tot de-ale inimii. Ne forțam creierele crude să înțeleagă căile inimii nu ca organ, ci ca motor al fericirii.

Ce naive, ce joacă de-a viața, în inima Toscanei.

A apărut cititoarea. A intrat în casa noastră și, odată cu ea, alte povești cu alte femei rănite, care căutau alinarea și răspunsul în cafea — uneori chiar și prin telefon.

M-a văzut. M-a simțit. Fremătam.
- Hai, mi-a zis.
- N-am bani.
- Cât ai?
- Trei euro.
- E bine.

Îmi răstoarnă ceașca. Se uită adânc. Apoi începe.

- Fă, ăsta cu care ești nu te iubește. Îi place să se plimbe cu tine, și-atât. Tu îl iubești, îl vezi, te vezi cu el — dar el nu.
Îmi arată o dungă din zaț.
- Vezi dâra asta? E degetul tău către el. Vrei să te măriți cu el. Dar el, nu. Ești ca o cizmă întoarsă cu el.

Și îmi arată. Cizmă era. Clar ca lumina zilei.

Tăceam. La spusele țigăncii tăceam. Eram cizma.

Răsucea ceașca, o învârtea, să vadă tot. Pentru trei euro, trebuia să vadă tot.
 - E un cal mândru care te așteaptă, fă. Se uită la tine de ceva timp.
Hopa! Ceva de bine.
- Uite-l aici, calul!
Și-mi arată. Cal era. Era și frumos.

- Dacă mai stai cu ăsta nouă ani, nu mai pleci. Rămâi cizma aia.

- O vezi aici?

- O văd, zic.

- Ai să te muți departe, într-un loc cu apă albastră în jurul tău. Numa’ apă. Cu calul ăla mândru ai să te muți.

Nu mai respiram.

Aveam ochii mari cât farfuriile de la cești și-mi planificam deja fuga cu calul de la capătul lumii. Săream etape. Nu mai conta ce era între — știam doar că făcusem „tot ce trebuia”.

Au mai trecut ani buni până la despărțirea aia de care mi se tot vorbise. Dar n-a fost din cauza cafelei. A fost din cauza noastră. A oamenilor.

Că o fi avut cafeaua rol de trezire — poate. Dar nu trezește conștiința cum o face o minte mai matură, niște lecții trăite cu pielea, niște cărți citite la momentul potrivit.
N-a fost cafeaua cea care m-a urnit. Că nu sunt o piatră. Ci eu. Cu deciziile mele, cu judecățile și nesiguranțele mele.

Am păstrat spiritualitatea ca formă de conectare cu divinul, rugăciunea ca pauză pentru minte, meditația ca deconectare de zgomotul lumii.

Cât despre cititul în cafea, în palmă sau în alte hărți cu final prestabilit — am păstrat și aici o minte curioasă.
De ce nu? Îmi place elasticitatea gândului, libertatea de a crede, chiar și un pic, în tot ce e omenesc și fabulos deopotrivă.

Nota autoarei, cu zaț și cu zâmbet: Orice asemănare cu realitatea e fie o coincidență, fie o cafea bună băută la momentul potrivit.

Termenul țigancă este folosit în contextul relatării unei întâmplări reale, așa cum a fost trăită și înțeleasă atunci, fără intenții jignitoare sau stereotipice. 

Povestea se încadrează într-un tablou autentic, nu într-un manifest cultural.

Cât despre cititul în cafea — ei bine, nu m-am convertit la misticism, dar nici n-am închis ușa complet. 

Sunt un om curios, cred în povești spuse cu patos și în magia care vine mai degrabă din interpretare decât din zaț.

Și dacă strâmbi din nas și te întrebi cât din poveste e reală, îți spun că poate da, poate nu. N-am scris-o ca să fie crezută, ci ca să fie gustată — ca o cafea bună, cu tot cu zaț. Eu scriu din plăcerea scrisului, nu ca să trec testul adevărului absolut.

Cât despre apa albastră care mă înconjoară acum…

Poza cover: Pinterest