Cititor la Malta, cu 300 de zile însorite. Cărți și alte minuni de pe planetă.

Scrie când e hărmălaie în capul tău și citește când lumea se fâțâie prea tare ca să ții ritmul cu ea. 

Ce de super puteri! 

Vrăjmașul unei cărți bune citite este schițat de insatisfacția, după momentul citirii, dată de gândul că există alte mii de cărți mai bune sau la fel de bune. 

Ce este bine, totuși, este că ele, cărțile, nu se dușmănesc între ele. 

Noi, oamenii, suntem vinovați că le comparăm. Cum facem, de altfel, și cu alți oameni.

Despre cărți s-ar putea scrie neîncetat, cam la fel de mult câte există și câte se mai scriu. 

Mi-era și teamă acum ceva timp că n-o să mai citească lumea. Și m-am înșelat.

Oamenii citesc articole, postări de blog, postări pe Facebook, cugetări scurte scrise de alți oameni, citesc rezumate și citesc și cărți. 

Citeam deunăzi într-un articol, că zilnic sunt publicate peste 2.700 de cărți. Și asta în anul 2019.

Tind să cred că acum se scriu mai multe. O competiție necruțătoare, aș zice, pentru cei ce se visează scriitori. 

Dar mereu va fi așa, iar competiția va exista mereu. 

Mie nu de aceasta mi-ar fi teamă, ci de renunțarea, abandonul în a-mi urma gândurile și visele, înainte ca măcar să le încep. Acolo este nedreptatea supremă, nu în competiție. 

Așadar, despre cărți și flecuștețe ce mă fac un om fericit. 

Ultima carte citită este Coraline, de Neil Gaiman. 

Dacă numele lui Neil nu-ți spune nimic… ei bine, îți recomand cu căldură un Google search. Dar nu chiar acum, te rog. Aș prefera să nu te pierd în universul lui înainte să termini articolul meu – nu de alta, dar țin la cititorii mei ca la cafeaua de dimineață: puțini, buni și greu de înlocuit.

Neil Gaiman – ce să mai, e legendă. Fix cum ar zice un britanic cu accent din ăla fancy: he’s a legend, mate. Iar Coraline, deși e încadrată la "literatură pentru copii", îți face pielea de găină la orice vârstă, dacă ai un dram de imaginație și n-ai devenit complet imun la magie.

Cartea are 4.06 pe Goodreads – și da, recunosc, mă las influențată de ratinguri. E un sistem injust uneori, dar și rapid. Viața e scurtă, rafturile-s pline, iar timpul meu de citit nu se multiplică magic. Așa că prefer să pun mâna pe ce are potențial și să sar peste ce pare… meh.

O alta carte ce m-a fascinat este Replay, de Ken Grimwood, scriitor american.

O altă carte care m-a făcut să dau pagină după pagină ca un cititor obsedat e Replay, de Ken Grimwood. Un american care, din fericire pentru noi, a știut să scrie o poveste de te bântuie subtil și frumos.

Replay a câștigat în 1988 premiul World Fantasy Award pentru cel mai bun roman fantasy – și nu degeaba, zic eu.

Povestea? Un jurnalist de radio, Jeff Winston, 43 de ani, moare. Așa, simplu. Dar nu dispare, nu. Se trezește înapoi în 1963, în propriul corp de 18 ani. Practic, un restart de viață cu toate amintirile intacte. S-ar putea spune că-i noroc chior, un fel de Ctrl+Z al existenței. Dar, cum probabil bănuiești, lucrurile nu sunt chiar așa... simple sau fericite.

Jeff retrăiește, dar nu trăiește cum ai crede. Și fix acolo e farmecul cărții – în cum îți strică toate așteptările și te pune pe gânduri.

Am citit-o acum ceva ani, când mintea mea era în altă eră (și poate și gusturile). Dar e genul de carte care cere o relectură, pentru că ce înțelegi la 25 nu mai e ce simți la 35+. Așa că Replay intră oficial la recitit – să vedem ce-mi mai spune acum, cu alte lentile pe ochi și alt haos în cap.

A treia carte ce mi-a venit spontan în minte este Fiul Risipitor, al lui Radu Tudoran.

Atât de multe cărți și atât de puțin timp, nu-i așa?

Îmi spun des asta și mă gândesc cu groază să nu mai dau de cărți ce nu merită timpul meu și energia mea.

Doresc să te încânt, cititorule, iubitor de vin roșu sau nu (nu e obligatoriu) și cu o poezie...tot despre vin.

La un pahar de vorba se numește și este scrisă de Vasile Andreica, poet contemporan. 

Doamne, hai să stăm un pic la taifas.

Am un vin de Chianti pus deoparte pentru Tine.

Promit că n-o să vină niciun popă să-l transforme în sânge. Aşa, acum suntem între noi. Să ne trăieşti, că ne trebuieşti.

Ştii, cred că prima care s-a gândit la Tine a fost o mamă, cândva, în savană, când îi pleca feciorul pentru prima dată la vânătoare.

Nu putea biata femeie să îl poarte în braţe, acolo e treabă serioasă, de bărbaţi.

Şi s-a rugat la Mama tuturor mamelor, să-l aibă Ea în grijă. Apoi şi-a amintit de Tine un băiat care iubea o fată şi nu putea să-i acopere pieptul fragil în frigul nopţii din deşert.

Şi s-a rugat la Îndrăgostitul care păzeşte taina tuturor fetelor. Ştii, Doamne, noi chiar ne închipuim că Tu iei chipul tuturor. Noi chiar credem, în nimicnicia noastră, că Tu vei ajuta acolo unde noi nu ajungem.

Ştii asta. Şi cred că mai ştii că nu-i poţi mulţumi pe toţi. Peştele mare îl înghite pe cel mic, părinţii mor înaintea fiilor şi viceversa, nu ne vedem femeile iubite cu lunile şi cu anii.

Şi uite de asta, Doamne, avem nevoie de Tine. Tu eşti întinderea dragostei noastre, Doamne, şi braţul mâniei noastre.Îţi convine sau nu, asta e. Noroc. E bun, da?

Tu mi-ai zis odată că inima nu bate cuie. Aşa e.

Mi-ai zis odată să merg către o femeie despre care nu ştiam mai nimic, doar că undeva un băiat mângâia un câine. Şi am făcut-o şi pe asta. Aveai dreptate.

Am încercat să Te înţeleg, dar, Doamne, eşti aşa de spontan încât am senzaţia că nu Te înţelegi nici Tu. În faţa slugarnicilor de meserie taci agresiv, Te ştiu eu.

N-am putut să Te chem în ceea ce se numeşte casa Ta. Acolo toţi au impresia că Te cunosc. Dar Tu Te cunoşti? Eşti sigur?

Nu cumva suntem un vis al Tău şi când Te vei trezi vom dispărea într-o clipă?

Ştiu că nu există merit, ştiu că orice filozofie şi orice mit vorbeşte despre noi şi nu despre Tine. Şi văd că nu Te atingi de pahar. Fie. Dar dacă insişti să taci, măcar ia-ne în braţe.

Şi din când în când sărută pentru noi pe aceia pe care, cărnuriambulante ce suntem, avem îndrăzneala să-i preţuim în lume.

Îţi vom plăti bucuroşi TVA-ul suferinţei, deşi cred că până şi asta e o închipuire de-a noastră.Mai vrei ceva?

Bine.Te privesc din spatele ochilor mei, Te ghicesc în ceea ce simte totul. Ştii ceva?

Pa.Şi să nu îndrăzneşti să râzi de noi, da? Noi chiar ne credem cineva, da? Cineva? Cine? Ce? Ai mişcat dintr-o unghie şi s-au născut trei galaxii. Eu mă las păgubaş. Aici ţi-e vinul, dacă-l vrei. Dar n-o să-l vrei. Noi l- am făcut pentru noi.

Şi să-ţi mai spun ceva: dacă nu putem să iubim fără să Te amestecăm în asta, suntem cele mai jalnice făpturi care există. Zâmbeşti, ai?

Hai, te iubesc. Noroc, să-ţi fie de bine Universul.

Închei simplu, cam cât de simplu a fost și acest articol, cu satisfacția că am menționat câteva dintre lucrurile care-mi aduc fericire.

Niște nimicuri, niște fleacuri, pentru un cititor ce locuiește pe o insulă însorită 300 de zile pe an. 

Dar tot atât de multe zile sunt și țânțarii în viață.

Asta e, vin la pachet. 

E noiembrie, e sfârșit de an și mai am câteva zile și dau o fugă acasă, la Lehliu, că a zis mama că-mi face ciorbă de ștevie (pusă la congelator de astă vară) și găluște cu prune. 

Fericiri simple, ți-am zis!  

Disclaimer! 

Doresc să te informez că articolul de față conține link-uri de afiliere. Dacă vei da click pe unul dintre acestea, nu te va costa nimic, stai fără griji, însă eu voi primi un comision dacă vei cumpăra produsul sau serviciul respectiv.