Prima dată e cel mai greu

Prima mea poveste scrisă: despre începuturi, mărar și curaj

„Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.” — Constantin Brâncuși

Și câtă dreptate are.

Mi-au trebuit aproape 10 ani să scriu acest articol. Ani în care ideile mi-au forfotit în minte, dar nu și pe hârtie. Scriu zilnic pentru alții — povești, articole, studii, analize — însă propriile mele gânduri le-am lăsat să rătăcească libere, fără să le aștern nicăieri.

Până astăzi.

Astăzi îmi aștern timid fiecare rând, mai temătoare de judecata mea decât de-a celorlalți.
Sunt la vârsta la care nu mai simt nevoia să impresionez pe nimeni — în afară de mine însămi, personajul principal din această nouă poveste: blogul meu și cartea mea.

Bine ai venit, cititor fugar, statornic sau judecător aspru!

Acesta este terenul meu de joacă. Un loc pe care l-am visat încă din vremurile în care internetul era doar o idee îndepărtată, iar caietul meu cu foi galbene și copertă maro era tot ce aveam.

Încă de atunci, când ieșeam cu vaca la păscut pe pajiștile verzi ale Bărăganului, îl luam cu mine pe Tom Sawyer și mă pierdeam ore în șir în cărți și reverii.

Încă de când am învățat gramatica și literatura în școala generală — când noțiunile se înrădăcinau adânc în minte, ca să rămână acolo pentru o viață.

Încă de când mi-am dat seama că matematica nu e pentru mine și că, oricât de mult aș fi încercat, două necunoscute erau... două prea multe.

Dacă aș fi știut atunci că lipsa talentului la matematică nu mă face mai puțin capabilă, poate că aș fi construit mai devreme lumea plină de încredere de care aveam nevoie. Dar toate la timpul lor.

Și-apoi, a fost și prima mea poveste.

O poveste despre... mărar.
Da, mărarul ăla verde și aromat din grădina de acasă, care părea mereu uitat de vară. Toate legumele înfloreau și rodeau, iar el creștea haotic, nebăgat în seamă. Până într-o zi, când a înflorit și el — cu florile lui în formă de umbreluțe delicate, mirosind a bucătărie de vară.

Atunci am înțeles: fiecare are momentul lui.

Ani mai târziu, după ce am plecat de acasă, apoi din țară, după ce am călătorit prin lume și am învățat fericirile naive, am înțeles și altceva: nu e niciodată prea târziu să începi.

La 33 de ani, locuind într-o Maltă pustie de pandemie, m-am așezat în fața laptopului și am început să scriu.
Matematica n-o știu nici acum. Nici să desenez nu m-am apucat. Dar am ales să folosesc ce am: cuvintele.

Fără reguli, fără restricții.
Doar povești.
Doar scris.

Fără vaci de păscut, fără mărar, fără grădini largi, ci doar o terasă mică pe acoperiș, cu un bananier în ghiveci.

Și o promisiune către mine:
Prima dată e cel mai greu. Dar e și cel mai frumos.