Grecia. Samothraki - insula pustie

Samothraki – o poveste printre pietre, pedale și rodii

Am vizitat Samothraki undeva în luna octombrie, când în România te mai bucuri de rămășițe de vară, cu niște ploi și dimineți din acelea reci. 

Pesemne că toamna venea grăbită. 

Noi am fugit de ea, imediat după nunta unor prieteni. Ne-am luat mașina, și-n mașină cele doua biciclete și-am plecat în Grecia.

Era de neconceput o vacanță fără biciclete. Ce am fi făcut altfel? (ton ironic inserat aici)

Erau multe de făcut și fără, doar că nu erau în plan și nu erau priorități. 

Bicicleta trebuia să cucerească mereu alte și alte teritorii, dealuri și pante de urcat, ce te făceau să regreți ziua în care aparuseși pe lume. 

Greu la deal cu bicicleta! 

Aveam pe atunci un MTB negru mat. Am adorat-o. Mă făcea să mă simt în siguranță, ajutată vizual de roțile groase și solide, de ghidonul bine închegat și ajutoarele laterale, pentru adevărați cicliști tehnici, pe hârtoape și teren accidentat. 

Eu eram și sunt și acum o ciclistă amatoare. Sunt amatoarea ciclistelor amatoare. 

Bicicleta neagră mă făcea să mă simt altfel. Accesorizată cu mănușile fără degete, pantaloni cu bazon, ce-ți protejau fundul în șa, și tricou din plastic 100%, colorat cu diverse brand-uri. 

Ce să mai, eram Sophie de Boer de la Lehliu.

Ajunși în Grecia, planul era clar: lăsăm mașina pe continent, luăm bicicletele și ne îmbarcăm spre insulă cu ferry-ul.

Zis și făcut.

Țin minte că motivul oficial pentru abandonul mașinii a fost scutirea de taxa de ferry. Plăteam doar pentru noi, nu și pentru caroseria care oricum n-avea nicio treabă cu traseul planificat. Ăsta era pretextul. Motivul real? Când pedalezi, vezi tot. N-ai geamuri, n-ai viteză, n-ai filtru între tine și lume. Doar tu, drumul și tot ce ți-ar putea scăpa dintr-o mașină.

El îmi zicea mereu: "Nu e doar despre destinație. E și despre drum. Despre călătoria în sine."

Dar mi-a zis asta cam târziu. După ce făcuserăm deja câteva drumuri care mi-au testat limitele fizice și răbdarea spirituală.

Căci nu e simplu să pătrunzi în mintea unui om care funcționează cu planuri, liste, scenarii. Fiecare traseu, fiecare pas, bine ticluit și plasat la locul lui, cu motivație și logică.

Boscorodeam mai mereu traseele. Căci, de cele mai multe ori, însemnau pante. Multe pante. Mai ales pe insule. Mai ales în Italia, țara pe care am cucerit-o ulterior tot pe bicicletă, transpirată și cu un vocabular îmbogățit de fiecare urcare.

Uram în gând. Uram și cu voce. Juram solemn că nu mai calc în vecii vecilor pe pedale.

Îmi venea, la propriu, să mor. Sau măcar să mă arunc în vreun șanț umbros, de oboseală și neputință.

Dar, ca orice ciclistă bipolară emoțional, mă deziceam complet la prima coborâre. Când simțeam vântul în păr, libertatea în mușchi și victoria în roți. Eram, pentru câțiva kilometri, queen of the roads. Îmi reveneau pofta de viață, încrederea, entuziasmul.

Și uite-așa, dintr-o urcare-ntr-o coborâre și-un jurământ de renunțare, am adunat zeci de excursii pe două roți.

Niciuna nu o regret. Pe toate le-am dus în spinare și în suflet.

Samothraki era insula aceea pe care o zăreai din Thassos. O altă insulă grecească, mai aproape de România decât ai crede. Mulți români ajungeau acolo cu mașina – 570 de kilometri din București până-n Thassos, și încă puțin până-n Samothraki.

Aici se află și cel mai înalt munte insular din Grecia – Muntele Saos, sau Fengari, adică Luna. 1.611 metri plecați din valuri. Un urcuș din mare până în cer.

Am resimțit fiecare metru din urcuș și fiecare pală de vânt care se întețea pe măsură ce înaintam. Nu am izbutit să ajung până-n vârf – am poposit la vreo 100 de metri de glorie și am decis, cu grație și o ușoară lipsă de suflu, să-l las pe profesionist să bifeze încă un vârf în palmares.

E destul de clar, și fără analize de laborator, că rezistența mea la efort nu e punctul forte. Gâfâi ca un câine care a alergat mingea de 20 de ori, cu limba atârnând ca o cravată prea strânsă. Atât la pedalat, cât și la urcat munți, n-ai nevoie neapărat de forță – ci de sprintenăciune. Eu doar păream că le am pe toate.

Aveam echipamentul – bifat. Aveam atitudinea – bifat și ea. Aveam și niște mușchi ici-colo. Dar pregătirea psihică... absentă. Anduranța? Plecată în vacanță.

Îmi amintesc că eram prin Belgia, în Liege, cu bicicleta, și-l filmam pe el pe o urcare urbană, pe piatră cubică. Eu mergeam pe jos. În filmare se aud doar eu – gâfâind jalnic, de parcă aș fi pedalat, filmat și tras un sprint de final olimpic simultan. Mi-a fost rușine atunci, recunosc, în fața celor care au văzut filmulețul. Mi-a trecut între timp.

Am realizat că, în fața mea, sunt absolut ok cu epuizarea mea. Cu gâfâiala mea. Cu mine, așa cum sunt – o urcătoare de munți de la bază până aproape de vârf.

Cazarea – sub castani

Am fost cazați o săptămână într-o casă cu curte mare, generoasă, umbrită de castani comestibili. Un fel de Airbnb rustic, cu un nume pe măsură: La Castania.

Gazdele – o familie caldă, cu alură intelectuală – vorbeau doar greacă și germană. Noi, nici una, nici alta. Noroc cu Google Translate și cu politețea universală a zâmbetului. În afară de noi, mai era cazat doar un american. Curtea era liniștită, iar liniștea aceea... perfectă.

Era deja octombrie – extrasezon pentru cei care caută scăldatul. Dar nu acesta fusese scopul nostru. Nu sunt înotătoare și nici mare amatoare de adâncimi albastre. Tot ce nu pot vedea sau atinge cu picioarele iese brusc din zona mea de confort.

Ironia face că, astăzi, locuiesc pe o insulă, la malul mării.

Eu venisem pentru Grecia. Iar Grecia este mai mult decât mare și soare. 

Zilele treceau, eu nu făceam mai nimic, el cucerea locuri de pe insulă. 

Știam să ne lăsăm în pace reciproc.

Printre obiceiurile noastre de vacanță se număra și închirierea unui scuter, mai ales când entuziasmul meu pentru pedalat dădea semne de epuizare înainte de orice pantă.

Scuterul era pauza perfectă. Nu simțeam pantele, doar vântul în păr și marea în privire. Uneori chiar și fredonam, relaxată pe locul din spate.

Într-una dintre plimbări, ochii mi-au căzut pe o rodie imensă, roșie, perfectă. Am strigat să oprim, dar am făcut-o prea brusc. În secunda următoare, zburam spectaculos peste el și scuter, direct în țărână. M-am ridicat cu genunchii plini de pietricele și râsul pe buze. Eram întreagă – și hotărâtă să nu plec cu mâna goală. Rodia a fost culeasă.

Un localnic ne-a sărit în ajutor, turuind în greacă. Tot ce-am reușit să spun a fost „nero” – apă. Nu știu nici azi de unde știam cuvântul. Dar a fost de ajuns.

Soare, prosop și... surprize hippie

Zilele erau blânde, cu soare generos, care își făcea treaba cum se cuvine – dacă îl lăsai. Mi-am întins prosopul pe o plajă pustie, mi-am luat pauza binemeritată, iar exploratorii cu biciclete au fost trimiși la cucerit pante. Eu mi-am văzut de liniște.

Din când în când, mă sprijineam în coate, cu aer șăgalnic, și priveam marea, în timp ce mă simțeam bine în pielea mea. Și azi fac la fel, aproape în fiecare weekend. Îi spun, uneori, recunoștință.

La un moment dat, zăresc o siluetă neagră care se apropia. Îmi încordez privirea, clasicul „fac ochii mici, poate văd mai bine”. Persoana – un bărbat – râdea larg, cu plete-n vânt, și… fără niciun alt articol vestimentar. Negrul era părul. Și doar părul.

Nu știu exact când și cum, dar în câteva secunde mi-am strâns toate cele și-am pornit spre casă cu pasul sigur – ca o gospodină ce și-a amintit că a uitat ceva pe foc.

Printre altele, insula are și o doză bună de spirit hippie. Ei bine, eu nu sunt chiar de-acolo. Îmi place costumul de baie pe oameni. Totuși.

În peregrinările mele, atât pe continent, cât și pe insule, am ajuns să observ – nu doar cu ochii, ci cu tot cu piele și respirație – diferențele. Locuiesc acum pe o insulă și vorbesc din propria experiență. Nu din ghiduri de călătorie, nu din ce mi s-a povestit.

Insulele au farmecul lor. Mai ales în extrasezon. Atunci când nu mai e nimeni de impresionat, nici măcar ele pe ele însele. Oamenii care aleg să rămână pe insule, cum sunt cele grecești, sunt loiali locului. Nu-s mulți, dar sunt de-ai locului cu totul – cu rădăcini, nu doar cu adresa din buletin.

Cei care nu pleacă iarna sunt un fel de gardieni invizibili ai insulei. Statornici, calzi, cu o bărbie ridicată blând împotriva pustietății. Oameni care știu să citească tăcerile locului, care simt nesiguranța și temerile unei insule rămase fără spectacol, dar care o încălzesc, așa cum poți încălzi un animal rănit: doar fiind acolo. Prezenți.

Desigur, oportunismul turistic există. Și-l simți, ca pe o muscă în ciorba caldă. Dar vine și cu ceva bun: pauza. Respiro-ul binemeritat al insulei. Timpul ei de a respira fără să joace rolul de decor pentru vacanțe reușite.

Eu, una, prefer izolarea. Mersul în sens opus trendurilor. Și nu din răzvrătire gratuită sau din vreo poftă de a fi altfel cu orice preț. Nu mai am de demonstrat nimănui nimic – doar mie. Și mie îmi face bine liniștea. Îmi ține gândurile în echilibru și îmi oferă un fel de acasă mai stabil decât orice oraș.

Recomand Samothraki celor care vor să tacă, celor care vor să-și tragă sufletul. Liniște, locuri naturale sălbatice, mare, și un timp care curge altfel – mai moale, mai îngăduitor. Samothraki e pentru când orașul începe să strige prea tare și tu ai chef doar să șoptești.

Desigur, are mai multe de oferit, fără îndoială – depinde doar prin ce fel de ochi te uiți. Poate chiar și prin alți ochi decât ai tăi.

Dar, câteodată, și cuvintele rămân mici. Și-atunci, mai bine las pozele. Ele știu să spună frumosul fără să explice.