Eliza, autoarea de 15 ani care publică deja în reviste din România și din străinătate

Sunt un suflet ce bate între vis și curaj.

La doar 15 ani, Eliza a reușit ceea ce mulți scriitori visează abia la maturitate: texte publicate în reviste literare din România, dar și în SUA, Spania sau Liban.

Scrie proză, citește cu aceeași pasiune cu care ascultă Bon Jovi și spune că, pentru ea, scrisul nu este un hobby, ci o parte din identitate.

Am stat de vorbă cu Eliza despre generația care citește altfel, despre micile ei plăceri vinovate și despre ce înseamnă să fii „un suflet prins între vis și curaj”.

Eu și Eliza, față în față în acest interviu: 

Mai citesc adolescenții?

În ciuda multor voci care se grăbesc să blameze noua generație, eu sunt de părere că adolescenții citesc și astăzi, chiar dacă modalitatea în care aleg să facă asta s-a diversificat.

Fie că aleg romane în formate digitale sau genuri mai moderne și destul de diferite față de cele recomandate, cel mai adesea, în școli, cred că dorința de a explora idei și lumi noi rămâne una puternică.

Interesul lor pentru lectură se vede clar la târgurile de carte, care sunt tot mai aglomerate și unde am văzut, întotdeauna, foarte mulți tineri entuziasmați de noile titluri.

De asemenea, legătura tot mai strânsă dintre literatură și cinematografie contribuie semnificativ la stimularea interesului pentru lectură. Faptul că multe filme de succes sunt adaptări după romane le alimentează interesul, apropiindu-i pe tineri de lumea cărților într-un mod natural și atractiv.

De multe ori, după ce văd un film captivant, vor să descopere și versiunea originală, să înțeleagă mai bine personajele sau să afle detalii care nu apar pe ecran.

Ce fel de cărți preferă adolescenții: paperback sau Kindle?

Cred că preferințele variază în funcție de stilul de viață, de cât de accesibile sunt opțiunile și de cât de mult contează pentru ei interacțiunea directă cu textul.

Totuși, aș spune că mulți dintre ei preferă cărțile tipărite, tocmai pentru că nu implică ecrane sau tehnologie – exact lucrurile de care vor să se depărteze atunci când apare nevoia de evadare din rutina digitală.

Eu, de exemplu, prefer cărțile tipărite. 

Există însă la fel de mulți adolescenți care preferă varianta eBook, pe suport Kindle.

Ele îmi oferă o experiență pe care lectura digitală nu o poate egala, chiar dacă aceasta din urmă este mult mai comodă, oferind o mulțime de avantaje (sute de titluri într-un singur dispozitiv, funcțiile de căutare rapidă, dicționarul integrat, iluminarea ecranului etc.).

Mirosul hârtiei, coperta, modul în care paginile se aștern sub degete și textura lor, chiar și greutatea volumului, mă ajută să mă conectez fizic și emoțional cu acea carte.

Dacă ar trebui să te descrii fără să folosești cuvintele "scris", "cărți" sau "imaginație", ce-ai spune despre tine?”

Aș spune, scurt, că sunt un suflet ce bate între visul care nu cere permisiunea să existe și curajul de a-l împlini.

Cum arată o zi obișnuită de-ale tale, când nu ești „autoarea cu premii”?

Mă amuză întrebarea, pentru că nu prea îmi place să vorbesc despre mine, ci mai mult despre textele mele, personajele pe care le creez și lumea lor, în care viața se răsucește în forme neașteptate.

Totuși, ca să nu las această întrebare fără un răspuns – realitatea mă conturează ca o adolescentă de 15 ani pasionată de istorie și literatura fantasy, care trăiește, visează, râde, plânge, care adoră marea, pisicile și muzica bună.

Deseori mă refugiez între paginile unei cărți atunci când lumea devine prea zgomotoasă.

Ai vreo plăcere vinovată care n-are nicio legătură cu literatura?

Plăcerile mele vinovate se numesc: Scorpions, Bon Jovi și Bosquito.

Și ca să mă explic – am chiulit de la școală pentru că aveam bilete la concert sau, și mai și, în timpul examenului de Evaluare Națională, am fredonat pe repeat, mai bine de jumătate din timpul alocat probei de limba română, „Have a nice day” a băieților de la Bon Jovi.

Ce ai scris și unde s-a publicat?

Lista publicațiilor în care au apărut textele mele este una destul de lungă, prin urmare voi scrie aici doar câteva dintre ele:

Reviste naționale:

• Neuma – nr. 1-2 (87-88)/2025
• Luceafărul de dimineață – nr. 2(1176)/2025
• Rexpublica – nr. 3(7)/2024
• Thymes – nr. 1 (20)/2025
• Boem@ – nr. 191, ianuarie 2025
• Oaza de Cultură – nr. 2 și 3/2025, nr. 1/2024
• Convorbiri literar-artistice – nr. 40/2024, nr. 46/2025
• Ordinul povestitorilor, editura Arthur – nr. 14, 17 și 18

Reviste internaționale:

• Conexiuni Culturale, Cleveland, Ohio (SUA) – nr. 17/2025
• Littera Nova, Parla, Madrid (Spania) – nr. 9/2025
• Orient Românesc, Liban – nr. 28, 29 și 30
• Lumină Lină • Gracious Light, New York, SUA – nr. 1/2025, nr. 4/2024

Volume colective:

• Duplex proză-poezie. Nerostitele mele cuvinte / Poeme sortite timpului, antologie, Cristian PlusArt, 2024
• Antologiile editurii StudIS: Revelații de primăvară – 2025, Povești cu suflet de copil – 2025, Dansul fulgilor – 2025
• Antologiile editurii Orhideea: Femeia – fascinație și mister – 2025, Simfonia iernii: Mozaic literar – 2024, Ecourile toamnei – 2024

Când oamenii citesc ce scrii, ce ți-ai dori să simtă prima dată: curiozitate, frică, bucurie sau revoltă?

Vreau ca primul impuls să fie curiozitatea, pentru că ea pune în mișcare gândul și tot ea conturează un drum către un spațiu în care celelalte emoții vor avea unde să se așeze.

Curiozitatea nu impune, ci invită. Nu împinge, ci atrage. Puterea ei stă tocmai în faptul că lasă loc pentru alegere.

O listă de 5 cărți pentru cititorii de vârsta ta și una de alte 5 pentru cei de peste 30 de ani

Voi face o listă cu 5 cărți potrivite atât pentru adolescenți, cât și pentru cititorii trecuți de 30 de ani, pentru că sunt povești care, indiferent de vârstă, oferă perspective diferite, dar păstrează mereu aceeași profunzime și relevanță:

1. Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry – o creație literară ce rezonează atât cu sufletul copilului, cât și cu cel al adultului, invitându-i să privească dincolo de aparențe și să redescopere valorile esențiale ale vieții. Acestea sunt adesea ascunse privirii, dar sunt vizibile celor care știu să simtă.
2. Hoțul de cărți de Markus Zusak – un roman remarcabil, cu o abordare unică asupra evenimentelor din timpul Holocaustului și al celui de-Al Doilea Război Mondial, ce oferă o poveste despre umanitate în mijlocul ororii.
3. Fahrenheit 451 de Ray Bradbury – o lucrare clasică de literatură distopică, un apel urgent la trezire și un îndemn la eliberare de sub influențele invizibile care modelează gândirea colectivă.

4. Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman – o poveste despre cum oamenii din jur dau culoare vieții, trezind o avalanșă de emoții diverse... care te surprind.

5. Alchimistul de Paulo Coelho – o pledoarie pentru curajul de a aspira și pentru puterea de a transforma dorințele în realitate.

Într-o lume paralelă în care nu scriai deloc, ce ai fi făcut?

Fie nu ar exista lumea în care să nu scriu, fie nu aș exista eu într-o lume în care să nu pot scrie.

Un autor român preferat și motivul pentru care l-ai ales

Dintre autorii români, aleg să vorbesc despre Călin Dengel, un poet și prozator care convinge prin franchețe și rafinament, cucerind prin naturalețea expresiei.

Nu este genul de scriitor care scrie pentru a impresiona, preferând, mai degrabă, profunzimea sinceră în locul spectaculosului.

Textele sale, fie ele în versuri sau proză, nu se citesc în grabă, ci se savurează în tihnă, pentru că în ele te regăsești, te întrebi, te liniștești.

Machina Motor – cea mai recentă carte de proză scurtă, este un volum bogat, în care realitatea se dizolvă, uneori lent, într-un univers imaginar bine ancorat, dar construit cu finețe.

Îl recomand celor care caută o literatură care nu strigă, ci șoptește cu sens, și celor care cred că frumusețea se află în detalii.

Și-un cadou - Fragment din nuvela ei

Și pentru că n-am putut s-o lăsăm să plece fără o mostră din scrisul ei, Eliza ne-a dat și un fragment din nuvela Metamorfoza.

Un soi de fantasy istoric, unde trecutul se îmbracă în mister și magia e la tot pasul. Un teaser din lumea ei, care promite să te prindă repede.

Metamorfoză
(fragment din nuvela omonimă)

"O mână se scufundă, disperată, în apa rece și murdară a bălții.
Picătura tresări și se rostogoli printre degetele noduroase, căzând înapoi peste suratele sale.

Deasupra bălții stătea aplecată o femeie, slabă și trasă la față, care strângea la piept un bebeluș.
Lângă ea, un băietan de vreo șapte ani sorbea cu nesaț apa tulbure din palmele murdare ale mamei.

Aceasta îi puse în brațe bebelușul, apoi se aplecă la urechea lui, strângându-l cu putere de umeri.

– Băiatul meu, trebuie să fugi cu sora ta și să vă salvați! Este periculos aici pentru voi, iar eu sunt prea slăbită și n-aș rezista. Luați-o spre răsărit și furișați-vă la bordul primei bărci pe care o-ntâlniți în cale!

În ochii copilului se citea groaza. Cu chipul brăzdat de lacrimi, se lipi de pieptul mamei, dorindu-și ca timpul să se oprească-n loc. Inspiră adânc, încercând să păstreze acel moment pentru eternitate.

Femeia scoase de sub fustă, dintr-un buzunar ascuns, o pungă prin care se vedeau contururile rotunjite ale unor monede și i-o întinse.

– Asta e tot ce mai avem. Ai grijă să nu risipești niciunul!

Băiatului îi tremura buza de jos. Mama îl cuprinse într-o îmbrățișare scurtă, dar plină de intensitate, ca și cum ar fi dorit să transmită toate sentimentele ei prin acel gest.

Își rezumă, astfel, dragostea-i infinită în ultimul lor moment de afecțiune, apoi îl îmboldi de la spate.

– Fugi!

Copilul nici că se clinti. Ochii lui, mari și pătrunși de amărăciune, o priveau cu o durere sfâșietoare, ca și cum ar fi căutat alinare în tăcerea dintre ei.

Femeia oftă și scoase o sticlă goală dintr-o geantă. O scufundă în băltoacă, iar Picătura simți cum alunecă ușor către fundul cu depuneri de lapte.

Îi întinse sticla și, cu o mișcare rapidă, îi smulse de pe mânecă steaua galbenă cusută prost.

– Nu mai sta! Acum fugi!

Îi dădu un brânci, înfrânându-și lacrimile ca să nu își sperie fiul. Băiatul mai căută o singură dată privirea hotărâtă a mamei sale, apoi o luă la goană, cu surioara scâncindu-i în brațe și cu sticla lovindu-se de punga cu monede, în trăistuța ponosită.

S-ar fi uitat în urmă, dar știa că nu mai este nimic bun pentru el acolo.

Picătura nu prea înțelegea ce se întâmpla cu băiatul. Știa doar că era mult mai confortabil să stai în ocean, mângâiată de curenți și de razele timide ale soarelui, decât să călătorești într-o sticlă de lapte, vârâtă într-o traistă, unde lumina astrului stăpânitor peste lume ajunge arareori.

Se simțea prizonieră, deși protejată de lumea haotică de-afară.

Bebelușul plângea mult, iar băiatul nu știa ce să-i facă. Mergeau doar noaptea, prin locuri izolate și păduri, chiar dacă se auzeau tot felul de strigăte și urlete ciudate. Totuși, copilul avea o vorbă:

„Orătăniile pădurii sunt mult mai blânde decât oamenii.”

Cu cât petrecea mai mult timp în lumea oamenilor, cu atât îi înțelegea mai bine zicala.

Iarna își intrase în drepturi atunci când s-a-ntâmplat nenorocirea. Picătura dârdâia alături de suratele sale. La suprafața sticlei se crease un strat subțire de gheață.

Bebelușul nu mai scosese niciun sunet de câteva zile. Ea resimțea tulburarea băiatului și îi percepea frământările.

De multe ori se trezea că, în loc să-și plângă de milă pentru închisoarea rece, se ducea cu gândul departe, întrebându-se dacă micuța mai este în viață. Alteori se gândea la Strop și la acel ultim șuierat al său.

Cum visa cu ochii deschiși, începu să se audă un huruit ciudat. Traista se zgâlțâia acum, semn că băiatul alerga. Huruitul se apropia din ce în ce mai mult, crescând în intensitate.

Copilul se împiedică și căzu lat la pământ, în timp ce sticla și punga de bani se rostogoliră din traistă, pe drumul înghețat.

Își ținea strâns surioara la piept și încerca să se ridice, dar era sleit de puteri. Picătura încremeni într-o tăcere absolută și o așteptare cutremurătoare.

Se izbi cu putere de peretele de sticlă, voind parcă să-i sară-n ajutor. Nu reuși decât să ocupe un loc în primele rânduri, la un spectacol de coșmar.

Observă că ieșiseră în câmp deschis, lăsând pădurea câțiva pași mai în spate. Dintre copaci, se ivi un camion ce transporta oameni care plângeau și implorau, tânjind după libertate.

Doi soldați săriră peste marginea acestuia și îl înhățară pe copil, ca și când ar fi fost un gunoi abandonat.

Picătura simțea cum vibrațiile urletelor de disperare îi treceau prin corpul lichid și îi dădeau fiori.

Chiar dacă încercase să se-mpotrivească, folosindu-și ultimele puteri, băiatul fu aruncat în camion, în timp ce se chinuia să o strângă mai tare în brațe pe surioara lui.

Țipă pentru ultima oară, iar Picătura îngheță...

Sticla de lapte se zgâlțâi. Picătura ateriză solitară pe un perete, recăpătându-și forma.

Trecuse mult timp. Poate ani... Nici ea nu mai știa exact cât.

În schimb, privea curioasă mâna murdară și pătată de sânge care înșfăcase recipientul. Oare omul chiar avea de gând să bea apa sălcie cu miros îngrozitor?

Mâna lui ridică acea închisoare, astfel încât prizoniera putea vedea întregul peisaj.

Câmpul unde fusese abandonată era un tablou sumbru – soldații căzuți stăteau încremeniți, ca niște embleme ale suferinței și eroismului.

Pentru o clipă, se gândi că omul ei nu putea fi singurul în viață. Își dorea să mai fie și alții.

Până își adună supraviețuitorul ultimele puteri, ca să ducă sticla la buze, Picătura realiză că se-nșelase.

Îl privi cu blândețe și se rostogoli spre margine. Voia să-l ajute. Voia să-l salveze.

Se simțise de prea multe ori neputincioasă – Stropul, copilul care păstrase săptămâni bune apa dăruită de mama lui, surioara acestuia...

Gata, era timpul să facă o schimbare!

Tocmai când se pregătea de impactul cald și aspru, cu limba care-și căuta salvarea, soldatul cedă și scăpă sticla pe pământ, vărsând-o.

Picătura îl privi cum își dă ultima suflare și urlă – de ciudă, de durere, de teamă... cine mai știa?!

Întrebări erau multe. Oare ce viață au pierdut acei bărbați? Cine îi va aștepta cu ultimele speranțe în prag? Cine le făcuse așa ceva?

Picătura știa răspunsul și-i auzea ecoul, dar nu voia să creadă una ca asta.

„Ei! Ei singuri au făcut asta! Tot oamenii sunt de vină!”

Refuza să accepte o asemenea realitate, mintea sa învăluind adevărul într-o negare îndârjită.

Cum se putea ca niște ființe atât de minunate, ordonate, civilizate... aproape perfecte, să facă așa ceva? Să se distrugă între ele?

Astea erau gândurile Picăturii, în timp ce mormântul cald și moale o învăluia, îngropând-o din ce în ce mai adânc în măruntaiele pământului...

Trecuse ceva timp de când nu mai văzuse lumina zilei.

Apoi, a simțit pământul cutremurându-se. Șenilele unui tanc se afundaseră în noroiul umed.

Pe măsură ce se învârteau anevoios, pământul se învolbura sub greutatea lor imensă, ridicând Picătura aproape de tabla caldă.

„Acesta este momentul!” își zise ea. „Acum mă pot evapora din lumea asta ciudată și pot scăpa de creaturile-astea monstruoase.”

Își croi drum la suprafața noroiului, lăsând căldura moleșitoare să o invadeze.

Simțindu-se din ce în ce mai ușoară, se ridică încet către văzduh.

În timp ce plutea prin aerul umed și greu, încărcat de fum gros și negru emanat de mașinăriile războiului, Picătura își mai aruncă o ultimă privire la câmpul de luptă, înțesat de corpuri inerte.

Alți soldați căutau, printre rămășițele bătăliei, trupurile fără viață ale camarazilor.

Printre copaci, zări, parcă, silueta fantomatică a unui băiețel care-și legăna surioara, cântându-i un cântec de leagăn.

Pentru un moment, Picătura zâmbi, apoi își aduse aminte că anii trecuseră, iar băiețelul ar fi trebuit să crească, nu să înghețe în timp ca o amintire amară.

Când se uită înapoi către pădure, doar vântul se mai juca printre mestecenii bătrâni, șuierând, așa cum șuierase Stropul în acea Kristallnacht, când s-a pierdut în foc, și apucând disperat frunzele de pe potecă, așa cum supraviețuitorul înhățase sticla de lapte, ca pe o ultimă speranță, apoi o scăpase.

Lacrimi reci se rostogoliră pe obrajii-i umezi.

Cum putea plânge o picătură? Greu de imaginat, la fel cum este și alegerea oamenilor de a distruge, fără milă și fără regrete, ceea ce tot ei s-au chinuit să construiască.

Picătura își făcea mustrări de conștiință. Ce văzuse ea atât de minunat în această lume?

Cum ajunsese să fie atât de fascinată de acești oameni și să le nutrească o astfel de admirație?

Își dorise cu disperare să aibă parte de o aventură aici, pe Pământ, dar acum singura ei năzuință era să evadeze din locul ăsta, să se desprindă cât mai rapid cu putință de toată acea lume umbrită de ură și moarte.

Dincolo de vălul de perfecțiune și falsitate pe care oamenii îl îmbracă deseori, adevărul rămâne ascuns, inaccesibil unei priviri superficiale.

Erau capabili să se transforme în fiare nemiloase, iar războaiele au scos la iveală această latură întunecată a lor.

Acum înțelegea că adevărata natură a umanității era mult mai complexă și contradictorie decât își imaginase vreodată.

Și totuși, de ce să fie superficială și acum, încât să nu realizeze un lucru – or fi ei niște monștri, dar adevărul e că există vinovați și nevinovați.

De ce să îi condamne pe femeia de la Kristallnacht, pe mama și pe copiii săi, chiar și pe soldatul muribund care doar executa ordinele în speranța că, într-o bună zi, se va întoarce acasă la familie?

Da, într-adevăr, există oameni care suferă, fără să aibă vreo vină.

Atunci, Picătura făcu o promisiune – avea să schimbe ceva, să îi ajute, așa cum nu-i putuse ajuta pe ceilalți.

Abia atunci, existența ei ar fi avut un scop și nu s-ar mai fi simțit inutilă.

De data asta vedea totul cu alți ochi, fiindcă aventura ei pe Pământ o învățase multe lecții importante, care o maturizaseră.

Acum hotărârea-i era de neclintit..."

📖 „Povești cu suflet de copil” – o antologie care demonstrează că imaginația nu are vârstă.

Scrisă de 23 de autori tineri, printre care și Eliza, autoarea noastră de 15 ani, cartea adună povești pline de emoție, personaje memorabile și mesaje care ating orice cititor, indiferent de vârstă.

Născută din Concursul Național de Scriere Creativă, această colecție e un omagiu adus copilăriei, curajului și bucuriei de a scrie.

O poți comanda și tu: 50 RON – și vei descoperi cum arată lumea prin ochii copiilor.