Casa plină, mintea plină

Suntem bogați.

Avem de toate, cât pentru multe vieți trăite din plin. Mai multe decât poți cuprinde cu ochii.

Și totuși, ne încearcă o senzație de nesățietate, de neajuns, de mai bine decât binele.

Hans Rosling spune negru pe alb în cartea sa celebră - Factfulness - că azi, statistic vorbind, trăim cea mai bună perioadă a umanității.

Și-am să le enumăr aici, ca o reamintire sau poate ca ceva ce vezi pentru prima dată:

• Sărăcia extremă a scăzut
• Speranța de viață a crescut aproape peste tot în lume
• Mortalitatea infantilă s-a redus
• Accesul la educație a crescut
• Mai puțini oameni mor în războaie decât în multe perioade istorice
• Acces la electricitate, apă curentă și medicină.
  

Ce-a rămas, te întrebi, să mai facem, dacă am bifat toate astea cu brio și azi trăim și trăim mai mult?

Ei bine, să ne aglomerăm spațiul mintal și casele cu flecuștețe, nimicuri și acareturi.

Această tendință are și un nume englezesc - cluttering - care se traduce ca o aglomerare inutilă, un haos de obiecte și gânduri. Nici măcar idei nu sunt. Sunt doar gânduri.

Cluttering și opusul său - decluttering, care ne place și mai mult - nu sunt concepte noi.

Încă de la începutul anilor ’60 se discută despre aranjarea caselor nu doar ca un spațiu fizic, ci ca un loc al memoriei, al identității, al visării.

Francezul Gaston Bachelard a explorat această idee pentru noi, dintr-un punct filozofic, în cartea sa Poetica spațiului.

Este poate una dintre cele mai elegante cărți despre relația dintre noi și casa noastră, în două puncte: interiorul casei și interiorul minții.

În ambele depozităm, în ambele aglomerăm la fel de mult.

Pui oare un gând în minte și-ți zici: lasă că mi-l amintesc mai târziu?

Sau pui o „chestie” într-un sertar al casei și-ți zici: o să-mi trebuiască la ceva?

Sigur le facem pe amândouă, noi, cu toții.

Bachelard a pus poezia în acest interior al casei și al minții deopotrivă și le-a împărțit în trei:

1. Podul casei reprezintă rațiunea.
2. Pivnița simbolizează subconștientul.
3. Sertarele și dulapurile sunt geografia secretelor.
   

Podul - era ticsit podul?

Întrebarea îi aparține autorului, din pură curiozitate de studiu, nu de judecată.

Există loc ca un refugiu pentru toate amintirile noastre să locuiască.

Din pod până în beci, prin unghere și coridoare, acestea se strecoară din ce în ce mai laborios, fără să mai fie chemate vreodată înapoi în viața noastră.

Și astfel, fără să ne dăm seama, casa și mintea ajung să semene.

Decluttering-ul a apărut tocmai din această observație simplă: ordinea din jurul nostru are legătură directă cu ordinea din interior.

Nu este doar o modă a rafturilor minimaliste sau a dulapurilor perfect organizate.

Este, mai degrabă, o încercare de a recupera spațiul pierdut.

Pivnița - ființa obscură a casei

Subconștientul este ca un sol acoperit, care susține ce este deasupra, dar verticalitatea este asigurată de polaritatea pivniță–pod.

Unul adună gândurile limpezi, celălalt păstrează ceea ce rămâne ascuns.

Cutii vechi, obiecte fără pereche, amintiri pe care nu știm dacă să le păstrăm sau să le uităm.

Uneori, decluttering-ul nu începe cu dulapurile, ci cu întrebarea simplă: de ce păstrăm lucruri care nu ne mai folosesc - nici în casă, nici în minte?

Sertarele - locul unde ascundem lucrurile mici

Un sertar gol este aproape de neimaginat. El poate fi doar gândit.

În realitate, sertarele sunt locul unde ajung lucrurile mici ale vieții noastre: obiecte rămase fără pereche, bilețele, fotografii, cabluri, suveniruri de care nu ne îndurăm să ne despărțim.

Acolo, spune Bachelard, locuiește o formă aparte de ordine:

„Într-un dulap, numai un sărac cu sufletul ar putea să pună orice. A pune orice, oricum, în orice mobilă marchează o slăbiciune deosebită a funcției de a locui. În dulap trăiește un centru de ordine care protejează toată casa împotriva unei dezordini fără margine. Acolo domnește ordinea sau, mai degrabă, acolo ordinea este un regn. Ordinea nu e pur și simplu geometrică. Acolo ordinea își amintește de povestea familiei.”

Sertarele nu sunt doar spații de depozitare. Sunt mici arhive ale vieții noastre. Iar omului îi este din ce în ce mai greu să le golească.

În speranța că nu te-am aglomerat mintal, mă apropii cu pași nedrept de repezi de încheierea acestui articol.

Sper să-ți fie stimulent, și nu lentoare.

Ce trăim azi este o abundență mentală și geometrică, ca să mă exprim în stilul francezului nostru.

Mintea noastră n-a învățat încă să o gestioneze, să o simplifice, iar cluttering-ul își face loc din pod și până în sertare, din frica noastră de a nu pierde ceva.

Ceva ce s-ar putea să folosim mai încolo.

Sau niciodată.

Acest articol a apărut mai întâi în ediția tipărită a revistei Psychologies România, editia de aprilie 2026.

Îl regăsiți acum și aici, cu acordul redacției, pentru cititorii care preferă ecranul în locul hârtiei.