11 cuvinte românești care nu pot fi traduse perfect în engleză

Limba română are un farmec pe care dicționarele nu îl pot prinde tot timpul.

Suntem o limbă romanică, înrudită cu italiana, spaniola și franceza, dar avem expresii și cuvinte care încăpățânat refuză să fie traduse mot-a-mot în engleză, pentru că poartă în ele emoții, cultură și istorie.

Am ales și cules mai jos 11 cuvinte care își pierd sufletul odată traduse, își pierd rotunjimea, intonația, vibrația națională.

Nu au un corespondent exact într-o altă limbă care să le redea sensul, deplinătatea și toată emoția care le ține în viață.

„Limba noastră-i o comoară” – spunea poetul Alexei Mateevici, în 1917.

Da, poetul de la Chișinău, care probabil ar fi făcut un infarct dacă vedea azi comentariile de pe Facebook.

„Limba noastră”, de Alexei Mateevici

Scrisă în 1917, în timpul Primului Război Mondial, poezia a devenit un simbol al identității românești din Basarabia.

Mateevici a scris-o pentru a le reaminti românilor de peste Prut că limba îi ține împreună, cultural și istoric, în ciuda granițelor care se schimbau după bunul plac al imperiilor.

Este considerată un imn al limbii române și a inspirat ulterior imnul Republicii Moldova.

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântâ,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Și-acum vine partea frumoasă: suntem un popor mic, dar cuvintele noastre sunt mari, ce nu se lasă traduse la kilogram. 

Au finețuri. Gelozii. Doruri.

Și uneori, puțină dramă balcanică, cât să țină povestea vie.

Suntem norocoși să avem astfel de cuvinte delicate, pe care doar românii le simt cu adevărat.

Restul lumii poate cel mult să ridice din umeri și să zică: „interesting”.

Dar noi știm: nu e doar interesting. 

E viață.

Dor - durere, doliu, iubire...

Un cuvânt-simbol.

„Dor” înseamnă să îți lipsească cineva sau ceva, dar nu este doar lipsă: e un amestec de iubire, tristețe și durere dulce. Termenul e înrudit cu francezul „douleur” (durere) și „deuil” (doliu), dar în română e emoție pură.

Acasă - nu-i un loc, e o stare

La prima vedere, e „at home”.

În realitate, este și locul unde îți sunt oamenii, amintirile, liniștea. Pentru mulți români plecați în străinătate, „acasă” rămâne România, nu doar o adresă, ci un sentiment.

A dărui 

Nu înseamnă doar „to give”.

„A dărui” e gestul oferirii cu suflet - cadouri, iubire, iertare, ajutor. E generozitate cu emoție.

Nădejde

Un cuvânt vechi, încă frumos: credința că cineva sau ceva nu te va dezamăgi.

„Om de nădejde” înseamnă sprijin sigur.

Originea slavă a cuvântului „nădejde”

Cuvântul „nădejde” nu e doar românesc, îl regăsim în slavă sub forma „nadežda”, care înseamnă tot „speranță” și „încredere”.

În limba rusă, Nadezhda (Надежда) este chiar un nume feminin foarte răspândit, provenit direct din acest sens al speranței.

De aici derivă și numele Nadia, folosit în multe țări din estul Europei, păstrând ideea de credință și optimism în viitor.

Pe scurt:

• „nădejde” = speranță cu încredere
• „Nadezhda” = speranță devenită om

A se gudura

De obicei spus despre animale (și uneori despre oameni prea alintați): apropiere fizică afectuoasă, dorință de atenție și iubire, exprimată prin mișcări jucăușe.

Bucurie pură, fără traducere viabilă.

A se înfiripa

Momentul în care un sentiment începe să prindă viață.

O prietenie, o iubire, o idee - totul pornește de undeva, „se înfiripă”.

Stingher

Singur, neliniștit, fără locul tău.

E o combinație între lonely, awkward și incomplete, dar niciunul nu îl acoperă pe deplin.

Vrednic

Cineva vrednic își merită respectul.

Capabil, harnic, demn. În mediul rural, cuvântul vine la pachet și cu mândrie.

Mărțișor

Nu e doar un obiect: e o tradiție.

Pe 1 martie, dăm șnur alb-roșu ca simbol al primăverii și al norocului.

Un ritual împărtășit în Balcani, însă cu identitate foarte românească.

A deretica

A face ordine temeinică, cu tragere de inimă, să fie casa lună-lună.

E mai mult decât „to tidy up”: e ritual domestic național.

Doină

Poem liric românesc, cântat, purtat de dor, jale sau iubire.

Nu are echivalent în alte culturi - unică prin formă și emoție.

Ce este Doina

Doina este un gen de cântec popular românesc, un „chant” liric solemn, adesea improvizat, specific folclorului din România.

E interpretat de obicei solo, cu sau fără acompaniament instrumental (fluier, caval, nai etc). 

Temele sale acoperă dorul, jalea, natura, viaţa pastorală - e „plânsul” românesc al solitarului. 

Când a apărut doina

Originea exactă nu este documentată precis, dar doina apare în tradiţia românească în forma sa populară până spre începutul secolului XX, fiind descrisă ca fiind “în unele regiuni singurul gen muzical până în ~1900”. 

Studiile etnomuzicologice menţionează că Béla Bartók a descoperit-o în 1912 în Transilvania şi a sugerat influenţe din Orientul Mijlociu. 

Ce elemente ale naturii se întâlnesc în doina

Doina reflectă adesea o legătură directă cu natura: codrul (pădurea), păstorii, pârâurile, câmpurile, vântul, oile, munţii - toate apar ca fundal sau simbol pentru stări sufleteşti.

Temele includ: dorul după pământul natal, singurătatea în mijlocul naturii, lamentul păstorului în codru sau pe pajişte, melancolia cu ecouri de verde-albastru, ramuri, frunze şi vânt. 

Concluzie

Limba română e plină de cuvinte care nu se traduc, doar se simt.

Unele dor, altele mângâie. Toate vorbesc, însă, despre cine suntem, și despre tot ce nu poate fi spus în altă limbă.