O oră și douăzeci pe sens

În mintea unui visător, unul dintre zgomotele liniștitoare este țăcănitul trenului pe șine.

Tăcădam, tăcădam, tu visezi lipit cu fruntea de geam și el te duce negreșit. 

N-ai grija timpului, pentru că știi că întârzie. De ce nu, și trenul poate fi artist, să se lase așteptat în gara așteptărilor îndelungi.

O oră și douăzeci, atât îi lua personalului să te ducă de la Lehliu Gară - nu sat, că ăla n-are gară - la București.

O oră și douăzeci programate pe tabela aceea a mersului trenurilor, dar deja am stabilit din primele rânduri că trenul ăsta are voință proprie și ajunge când vrea el.

Culoarea albastră domina pe vagoane, iar griul domina locomotiva. Cea din vârf, cea care căra vagoanele conectate, să ducă lumea de colo-colo.

Hâd și meschin se arăta acest personal de la un capăt la altul, cu uși greoaie, care se izbeau sălbatic când trăgea trenul în gări. În toate gările de la Lehliu și până la București.

Gările și haltele.

Am aflat târziu, când învățam germană, că „haltă” e rudă cu germanul halten, „a opri”. Internațională asociere, un tronson bogat lingvistic.

Dar cuvântul „gară”, de unde vine? Din latină, suspectez.

Nu. Din franceză - gare.

Mi-amintesc că m-a întrebat cineva, la un moment dat, deranjat chiar:

- La ce-ți trebuie germana?

Păi uite, știu ce înseamnă haltă. Am făcut atâta amar de vreme naveta cu personalul de Lehliu și eram în neștiință.

Tăcădam, tăcădam, trenul merge nepăsător, inapt în a conștientiza toate activitățile care îl conțin.

Este, în definitiv, o bucată mare de metal. Greșit, mai multe bucăți de metal, făcute și asamblate iscusit, unele tocmai la Electroputere Craiova.

Trece prin sate și localități.

Unele uitate, altele semețe. Cel puțin alea care se văd din mers. Atinge copaci în mersul său, copaci obișnuiți deja să fie păliți de personalul de Lehliu, nepăsător și inconștient. 

Tăcădam pe șine, amalgamul de bucăți de metal

Trenul ducea navetiști, elevi, studenți, vânzători de toate cele inutile, nașii ce îți controlează biletele, dar și încasează bani de la cei care n-au bilete, pentru că n-au suficienți bani de bilete întregi și-i dau nașului 1-2 lei, la mișto.

Nașul îi îndeasă în buzunarele soioase de la piept sau de la pantaloni, urmând a-i împărți cu ceilalți participanți la ilegalități.

Ilegalități sunt, în bună regulă. Dar oamenii n-au de bilet întreg și e musai să se ducă la București sau la Dragonul Roșu.

Am fost și eu studentă navetistă cu personalul.

M-am urcat, așadar, de multe ori cu îndrăzneala omului fără bilet și cu cei 2 lei pregătiți anume pentru Naș.

Cu geanta plină de cărți și caiete, îmbrăcată frumos, ca un student la Limbi Străine responsabil și cu bun-simț, dar fără bilet, m-am așezat pentru o oră și jumătate, cu ochii pe geam, să mă duc la facultate.

Doar că nașul, de data asta, a venit cu un control special. Un om sobru, cu o altă uniformă, controla navetiștii cu bilete și pe cei fără bilete. Dar mai ales pe cei din urmă.

M-a luat la rost, dar fără să mă întrebe, și mi-a luat toți banii pe care-i aveam la mine. Bani care trebuiau să-mi ajungă în ziua aia, la facultate.

Am fost mâhnită toată ziua de prostia mea.

De ce nu-mi luasem bilet la jumătate? De ce m-am dus după mulțime?

În ziua aceea, după cursuri, fetele din grupă au ieșit la suc. M-am dus și eu, doar făceam parte din grupă, deși știam că n-am bani de niciunele. Aveam însă de întoarcere, iar de aceia nu mă puteam atinge.

Ne-am așezat la masă, undeva pe la Universitate, și-am așteptat un moment, deși nu știu ce ar fi rezolvat momentul ăla pentru condiția mea, și m-am ridicat să plec. Hotărâtă, nu îndoită.

- Eu nu vreau suc, fetelor. Pa!

M-a prins din urmă una dintre ele și mi-a zis:

- Îți plătesc eu!

N-am vrut. Eram mâhnită și cu mândria țăndări.

Colega generoasă avea să-mi devină prietenă și confidentă. Și azi, la douăzeci de ani distanță, încă este.

Același personal m-a dus înapoi la Lehliu seara

Erau și navetiștii fideli, care-și respectau orele de venit și plecat.

Era larmă și vacarm în trenul personal, acompaniate de tăcădam, tăcădam.

Dacă prindeai loc, bine. Dacă nu, la fel de bine. Bilet sau 2 lei, condiția ta era aceeași.

În spațiile unde se conectau vagoanele și unde erau și toaletele mirosea a pișat vechi și nou.

Dacă ți-e greu să citești cuvântul, să știi că eu altul n-am găsit care să descrie cu acuratețe un miros de amoniac, de bețivi și de restul care nu se putea ține până acasă.

De îndrăzneai să folosești veceul (nici pe ăsta nu-l mai pot scrie frumos „toaletă”), rămâneau pe tine mirosul și zoaiele ce decorau pereții acestuia, de îți venea să dai apoi foc la haine. Acolo, pe moment.

Ce să mai, îți venea să dai foc la tren cu totul. N-ar fi ars în totalitate, că erau bucăți de metal.

Te-ar fi bucurat peisajele ce se derulau pe geamul murdar și soios, dar trebuia să-ți miști gâtul din când în când, ca să nu înțepenești, și vedeai, în partea opusă, navetiștii.

Ocupanții personalului, de toate nuanțele și culorile

Unii aveau impresia că era al lor, de acasă, acest tren.

De la „mă-sa de acasă” adus, iar ei erau suverani.

Mâncau semințe și aruncau cojile pe jos, printre scaune. Scuipau cu ciudă parcă pe podeaua deja împuțită a trenului care-i ducea zi de zi la serviciu și-napoi. Se ridicau și se scuturau frenetic de pe hainele lor „bune”, direct pe jos, pe covorul de coji marmorate ce ne scârțâiau apoi sub tălpi.

Râdeau zgomotos, rosteau obscenități de parcă vocabularul lor doar la acel număr limitat de cuvinte se reducea. Aduceau în discuții organele reproducătoare, de parcă doar le studiaseră la anatomie. Fluierau după fete, studente și eleve, nu conta pentru ei.

Personalul nu le punea filtre, la fel nici nașul, care lua banii și-i îndesa în buzunare până nu mai avea loc.

Dacă le punea filtre și reguli, n-ar mai fi avut bani. Era riscant, nu se înhăma, nu comenta, nu avea nici inflexiune a vocii în ceea ce-i privea pe acești obsceni.

Tăcădam, tăcădam cu semințe și bere ieftină, la sticlă maro de plastic, de doi litri jumătate, să țină până la Lehliu Gară.

Ne chirceam prin colțuri ale vagoanelor, noi, fetele - studente și eleve - și zâmbeam tâmp de frică.

De rușine, de murdăria lingvistică ce ne-ar fi putut vătăma și fizic.

Psihic, ne-ar fi trebuit deja o sesiune de detoxifiere săptămânală, cu intervenție divină de purificare.

Sau, și mai bine, ștergerea memoriei.

Da, era mai bine să fi uitat ce auzeam.

Ne asaltau și în acele unghere ale noastre, pe care le credeam sigure, și ni se adresau cu „fă”.

Urma apoi valul de înjurături colorate, ce nu erau de găsit în niciun dicționar al limbii române, întrucât noi nu răspundeam, nu dădeam apă la moară.

Dacă însă îndrăzneai să te aperi, să zici ceva, să ceri să fii lăsată în pace, căci oricum altceva nu-ți doreai, obscenul prindea curaj și venea lângă tine.

Te împungea cu burta, îi simțeai mirosul de brută și alcool, de tutun, iar tu paralizai de frică.

Ce era de făcut în clipa aceea? Cum să te aperi?

Plecai din vagon înfrântă, mâhnită, și te duceai pe holurile din apropierea veceurilor ce miroseau a pișat. Și stăteai acolo până la destinație, mișcându-te și tu odată cu trenul nepăsător, inconștient de tot ce se petrecea în el.

N-aveai înțelegere de la bucata aceea de metal. N-aveai înțelegere nici de la bucata aceea de carne și suflet numită naș.

Tu știai de Shakespeare și Balzac, aveai teancuri de citit în două limbi străine ție. Aveai parțiale și examene la final de semestru și licența la final de facultate.

Dar și trenul personal, și nașul, și obscenii îți erau la fel de străini.

Ai zice că, cu mintea de acum, la douăzeci de ani distanță, ai pricepe ceva mai mult din ce a fost atunci.

Și dacă înțelegi, de ce tot îți vine să-i înjuri?

Ei bine, pentru că ești om.

Pentru că ai fost călcată în picioare, sub coji de semințe și sticle de bere, în ceața deasă a fumului de țigară. Pentru că drumul spre facultatea din centrul Capitalei era presărat cu astfel de aventuri.

Ce timp să-ți mai rămână de reflectat? Ce timpuri erau astea în favoarea ta?

Nu era nimic în favoarea ta - elev sau student

Te contopeai și deveneai și tu parte dintr-o șleahtă pe care o detestai din rărunchi.

Înjuram în două limbi străine, în gând, și-mi promiteam că, dacă vreodată am ocazia, am să le fac mult rău acestor oameni. Inclusiv nașului, care-și îndesa bancnotele cu sete în buzunarele lărgite de la atâta băgat.

Tăcădam, tăcădam până la București și înapoi, o oră și douăzeci pe sens.

Trenul personal albastru conținea și nepăsare, indignare, muțenie și neglijență.

Toate întâmplările aveau spectatori, de parcă plătiseră pentru spectacole grotești de asalt asupra sexului feminin tânăr.

Alea bătrâne te-ar fi luat la rost de nu te vedeai și-ți ardeau și-o poșetă peste ochi. Te-ar fi boscorodit și ți-ar fi răscolit tot neamul până la străbunici. Pesemne că aveau experiență.

Cele tinere aveau parte de o ucenicie gratuită în acest sens. Trebuia să bagi la cap, dar tot nu te ajutau vârsta și curajul, chiar de-ai fi avut cuvintele la tine.

Și tăceai, înghițeai, plângeai uneori. Ți-era rușine că exiști și că ai prospețimea unei tinere.

Povestea de sus ar putea trece drept ficțiune de tren personal, dar nu e. Nimic nu-i ficțiune când descrii contexte românești în care oamenii sunt atacați verbal și fizic de alți oameni.

Sunt povești comune, știute de toată lumea. Dar prea puțin povestite, prea puțin amintite atât de vivace și puse la înaintare sub ochii oamenilor.

Punem mai degrabă o poză dintr-o vacanță în Grecia, cu mesajul: „Grecia este preferata mea. Care este țara ta preferată?”

Ar fi putut fi România.

Dar eu am locuit în Lehliu Gară și-am făcut naveta până la București niște ani.

Și dacă aș fi avut vreo dorință mică să datorez ceva țării natale, aceasta a fost anihilată de grobian.

De trenul personal, de obscen, de controlori și de lumea nepăsătoare, ce nu plătea bilet niciodată.

 

Personalul de Lehliu n-a încăput în carte.

Au încăput însă alte bucăți din lumea aceea. Lehliu Gară, sărăcia, oamenii, rușinile, ambiția, plecările și toate lucrurile pe care, la vremea lor, nu știam că într-o zi am să le scriu.

Le-am adunat în De la sărăcie la extaz.

Nu ca să le fac mai frumoase decât au fost. Nici n-ar fi avut rost.

Dacă ți-a plăcut povestea personalului de Lehliu, s-ar putea să-ți placă și cartea.

Doar că acolo drumul e mai lung de o oră și douăzeci pe sens.