Jules Verne ne-a mințit. Din fericire.

În 1892, Jules Verne ajunge în România și scrie Le Château des Carpathes - Castelul din Carpați. 

Cu doar cinci ani înainte să apară Dracula, francezul scrie cartea care avea să conțină legende, spaime sătești, superstiții transilvănene și un castel sinistru.

Fraza de mai sus conține însă o minciună și două adevăruri.

Dacă n-aș fi citit cartea și apoi despre carte, probabil n-aș fi știut niciodată care este minciuna.

Ei bine, nu, Jules Verne nu a ajuns niciodată în România.

Și totuși a scris Castelul din Carpați ca și cum ar fi fost aici, ar fi trăit printre oameni și ar fi urcat prin satele Transilvaniei secolului XIX.

Eu am citit cartea în aprilie 2026, deși ediția mea fusese tipărită în 1967. Fragilă și gălbejită, ca toate cărțile peste care au trecut aproape șaizeci de ani.

Am luat-o cu scepticism din bibliotecă și am aruncat-o în traistă, să-i dau o șansă când oi avea timp de ea. Dar nu-mi era chiar indiferentă.

Voiam, totuși, să citesc cartea pe care Jules Verne o scrisese despre România, fără să fi fost vreodată aici.

Traducătorul scrie pe coperta din spate a cărții - primul lucru pe care îl citesc mereu la o carte nouă - următoarele:

„Se cuvine să subliniem cu putere, în primul rând, datoria de recunoștință pe care noi, românii, am contractat-o față de cel ce a scris cu atâta dragoste despre oamenii Văii Jiului, îmbrățișând fără reticențe idealul național. Nedezmințindu-se nici de astă dată, Jules Verne și-a îndreptat întreaga simpatie către un popor asuprit și dornic de libertate. Acest mic roman a creat un val de simpatie pentru valahi și a contribuit astfel — fie și indirect — la formarea unei opinii publice favorabile aspirațiilor către unitate națională a românilor.”

 — Vladimir Colin

Hai să vedem, așadar, despre ce a scris Jules al nostru după această vizită imaginară în Valea Jiului. Pentru că de vizitat, am stabilit deja, nu se mai pune problema.

Dar știm prea bine cât de precis știa Jules Verne să imagineze lumi, să construiască fantasticul și să pună imposibilul în fața oamenilor cu mult înainte ca acesta să devină realitate.

Iar, dacă ești mai vechi pe aici, știi deja că nu scriu recenzii de carte. 

Eu trec cărțile prin filtrul prezentului, prin mintea adultă și prin înțelegerea venită odată cu experiența și cu multe alte cărți citite între timp.

Prima întâlnire: ciobanul Frig

De ce i-o fi ales Jules Verne un asemenea nume primului nostru personaj?

Nu cred că este întâmplător, după cum nimic din ce scrie autorul nu pare lăsat la voia sorții.

Ciobanul Frig trăiește mai aproape de natură, de munte și de spaimele locului. Este omul simplu, neprihănit, omul neintelectual, dar profund conectat la lumea din jurul lui.

Și este primul care simte neliniștea castelului despre care se credea că ar fi „mort” de câțiva ani buni. Nelocuit. Neînsuflețit.

Numai că Frig știe că nu-i așa.

Știe, dar nu spune mare lucru.

În întâlnirea sa cu un negustor evreu, mare amator de tocmeală, numit simplu „marchitantul”, Frig se arată zgârcit nu doar la cumpărături, ci și la conversație.

Dialogul dintre ei debutează sec și direct, fără înflorituri:

— Îți merge precum dorești, prietene?
 — Da… după vreme, răspunse Frig.
 — Atunci îți merge bine azi, că-i frumos.
 — Și-o să-mi meargă rău mâine, c-are să plouă.
 — Are să plouă?… strigă marchitantul. Păi aici, la voi, plouă fără nori?
 — Au să vină și norii, la noapte… și încă de-acolo… din partea rea a muntelui.
 — De unde știi?
 — După lâna oilor, care-i țeapănă și uscată ca o piele argăsită.

Legătura ciobanului cu natura devine evidentă imediat. Frig știe vremea, locurile, muntele și legendele lui. Unul dintre acei oameni care citesc lumea fără să fi deschis prea multe cărți.

Negustorul însă nu renunță. Din dorința de a-i vinde ceva cu orice preț, continuă conversația și reușește, într-un final, să-l convingă că a făcut o afacere excelentă.

Numai că impresia aceasta îi aparține exclusiv marchitantului.
Ciobanul are nu doar o minte ageră și odihnită, ci și răbdarea omului care nu se lasă ușor împins din locul lui.

Atât de „deranjant” devine negustorul, încât însuși autorul îl scoate rapid din scenă, încheind capitolul cu replica:

„Încotro? Puțin ne pasă. Nu face decât să treacă prin povestirea noastră. Nu-l veți mai revedea.”

Jules Verne pare să ne liniștească atât pe noi, cât și pe Frig: omul acesta nu mai contează. Ce urmează este cu adevărat important.

Marchitantul există aproape doar pentru a-l contura mai bine pe ciobanul Frig.

Castelul aproape părăsit - un mic rezumat al cărții 

Acțiunea romanului Le Château des Carpathes se petrece prin Transilvania, pe lângă satul Verești, unde, agățat parcă nefiresc de munte, stă Castelul din Carpați. 

Un castel părăsit după dispariția ultimului său stăpân, baronul Radu de Gorj. Sau cel puțin așa credeau cei din sat. 

Numai că liniștea locului începe să se strice într-o zi, când dinspre castel se vede ridicându-se o dâră de fum, dâră pe care o observă prima dată ciobanul Frig. Ca și cum cineva, sau ceva, s-ar fi întors acolo.

Mai mult decât atât, la hanul „La Regele Matei” începe să se audă o voce misterioasă, suficient cât să agite imaginația unui sat deja crescut în superstiții și teamă de munte.

Tânărul pădurar Nicu Deac și doctorul Patak își adună curajul și pornesc spre castel, încercând să afle ce se petrece acolo. Firește, lucrurile nu merg tocmai bine. 
În literatura gotică, oamenii care urcă spre castele izolate rareori au parte de plimbări liniștite.

În Verești ajunge apoi contele Francisc de Telek, un om care călătorește mai puțin din pasiune și mai mult din imposibilitatea de a-și îngropa trecutul. 

Bântuit de moartea iubitei sale, celebra cântăreață de operă Stilla, află că misteriosul castel îi aparține chiar omului pe care îl consideră responsabil pentru tragedia ei.

Și atunci decide să urce și el spre castel.

Decizie proastă pentru liniștea lui sufletească. Excelentă însă pentru roman.

Castelul - Fortăreața Colț. Sursa foto: facebook.com/BeldeanFlaviu

Tipic lui Jules Verne: tehnologie înainte de vreme

Trecerea de la mistic la tehnologie este ceva ce doar Jules Verne putea stăpâni atât de bine.

Deși am început cartea cu ciobanul Frig, cu muntele, superstițiile și neliniștea folclorică, întâmplările capătă apoi un contrast uluitor.

Nu vreau să divulg prea mult înainte ca cititorul să descopere singur romanul, însă nimic din debutul cărții nu prevestește o continuare atât de tehnologizată.

Dar vorbim, totuși, despre Jules Verne.

Vizionar cum îl știm, autorul introduce personajul Orfanik, geniul tehnologic al romanului. Un savant retras și aproape dezumanizat, care folosește tehnologia pentru a crea iluzia supranaturalului.

Pentru anul 1892, multe dintre ideile acestea erau extrem de noi, experimentale și aproape necunoscute publicului larg.

Asta ca nu cumva să ne plictisim citind doar despre ciobani, munți și legende.

Dintr-odată, romanul devine surprinzător de modern.

Orfanik încearcă să facă exact ceea ce încearcă omenirea și astăzi: să învingă absența prin tehnologie.
Iar Jules Verne înțelege foarte devreme ceva ce avea să devină aproape obsesia lumii moderne: tehnologia poate deveni instrument de obsesie emoțională.

Până și numele personajului pare rece și străin de lumea vie.

Orfanik este omul care încearcă să recreeze artificial prezența și viața, tocmai fiindcă pare incapabil să accepte pierderea lor naturală.

Jules Verne și România imaginată din auzite

Postfața cărții devine aproape la fel de interesantă ca romanul în sine. 

Aflu ce deja intuisem: că Jules Verne nu a pus niciodată piciorul în România, deși scrie despre Valea Jiului și despre Transilvania cu o precizie suficient de mare încât să ne facă să credem contrariul.

De unde s-a inspirat, totuși?

Postfața cărții sugerează că autorul și-a construit Transilvania din surse indirecte: lucrări geografice, hărți austro-ungare, relatări despre Valea Jiului și, poate cel mai interesant, din poveștile unei prietene originare din Transilvania, proprietara unui mic „castel din Carpați”.

Aproape că-l si vad pe Jules Verne făcând ceea ce fac scriitorii foarte buni: ascultă, adună fragmente și apoi mărește totul prin imaginație până când devine literatură.

Un mic castel din Carpați ajunge, în mintea lui, să capete proporțiile gotice ale cetății lui Radu de Gorj. Iar România începe să fie reconstruită din ecouri, nume deformate, superstiții și fascinația occidentală pentru Estul Europei.

Foarte interesant este și faptul că, la sfârșitul secolului XIX, informațiile despre Transilvania accesibile unui francez proveneau aproape exclusiv din surse austro-ungare.

De aici și multe dintre deformările din roman. 

„Românul nu piere” devine „Roman ne pere”, Miorița apare drept „Miriota”, iar Radu se transformă în „Rodolphe”.

Există ceva aproape emoționant în toată această confuzie.

Un scriitor francez încearcă să imagineze România fără s-o fi văzut vreodată și, ciudat, reușește totuși să-i păstreze atmosfera. 

Literatura vede locurile diferit decât realitatea. 

Ce-a vrut să spună… recenzorul

Adică eu.

De ce am ales cartea asta și de ce am scris despre ea atât de fragmentat?

Pentru că am ales să vorbesc doar despre câteva elemente care mi-au rămas în minte, nu despre tot romanul.

N-am să fac asta vreodată. Mi se pare nedrept față de carte și, sinceră să fiu, nici nu cred că aș putea reda totul coerent, chiar având-o lângă mine în timp ce scriu.

Îmi notez, de regulă, idei, fraze și mici neliniști rămase printre pagini. Apoi mă întorc la ele și le dezvolt.

Așa cum am spus și la început, scopul acestor articole nu este să fac recenzii clasice, ci să privesc literatura veche printr-o lupă contemporană.

Pentru că îmi este tot mai greu să mă împrietenesc cu literatura de azi.

Și atunci mă întorc mereu la ce știu că nu mă dezamăgește: literatura veche.

Am să închei și eu la fel de brusc ca ciobanul Frig și am să te trimit direct spre carte.

Are sub două sute de pagini. O nimica toată.

Te tolănești puțin pe canapea și, în două-trei ore, ai terminat-o.

Iar de găsit, o găsești încă prin anticariate și prin colțurile încăpățânate ale internetului