Nu mai vine nimeni să te aleagă

Verbele a putea și a vrea sunt diferite dacă sunt puse separat, însă devin suspect de asemănătoare când stau împreună.

Și bine ar fi să stea locului, mai ales atunci când e nevoie de ele.

Prin anii ’60, cineva le-a pus la un loc și a mai presărat peste ele ceva esențial: credința.

Toate acestea au dat naștere unor copii fantastici, supradotati, genii chiar, smulși cu blandete din rândul simplității sau al unei categorii mult prea prestabilite. 

Vorbim, desigur, despre Efectul Pygmalion, un concept care a promis și a și livrat: putere, voință și credință.

S-ar putea scrie mult despre cât de bine a făcut. Dar o să ne oprim la o mică parte din contribuția lui într-un sistem educațional… pe alocuri mincinos.

Da, ai citit bine. Dar nu te descumpăni. 

În 1968, Robert Rosenthal ajunge într-o școală oarecare, într-o clasă și mai oarecare, și alege la întâmplare 18 copii. Aceștia sunt prezentați profesorilor drept „supradotați”.

Profesorii, influențați de o astfel de „evaluare” clară a potențialului intelectual – și, probabil, ușor impresionați – încep să se comporte ca și cum acei copii ar fi, într-adevăr, mai capabili.

Ei devin, fără să știe, instrumentul principal al experimentului.

Rosenthal face un pas în spate și observă. Profesorii își intră în rol: îi încurajează, îi susțin, cred în ei fără rezerve, au așteptări mai mari. Le oferă feedback, atenție, răbdare, grijă, confort emoțional. 

Supriza? Nu inteligența copiilor s-a schimbat prima, ci comportamentul adulților față de ei.

Și un detaliu mai puțin romantic despre rezultatele acestui experiment: nu toți au devenit genii.

Dar au devenit versiuni mai bune ale lor, suficient cât să-și schimbe direcția.

Profesorii au aflat abia la finalul experimentului. Iar odată cu reușita elevilor, au învățat, fără îndoială, ceva și despre ei.

Frumoasă povestea, nu-i așa? E și mai frumoasă pentru că este reală. Ce putem face noi, ca adulți, cu ce știm că s-a întâmplat acum aproape 60 de ani?

Nu mai suntem copii, cel puțin nu în acte, dar asta nu ne îngustează posibilitatile sau drumurile către success, orice formă ar avea acesta. 

Un prim pas ar fi să acceptăm că suntem, foarte probabil, mai mult decât varianta pe care am tot repetat-o despre noi.

Sa ștergem îndoiala de pe lista de priorități și să petrecem mai mult timp pe ideile care ne vin și ne tot vin și pe care le considerăm capricii trecătoare. 

Să fim atenți la vocile pe care le lăsăm lângă noi. Unele ne construiesc, altele ne doboară intenționat. Și, de cele mai multe ori, nu o fac zgomotos. 

Să învățăm, măcar din când în când, să ne tratăm așa cum am trata pe cineva în care chiar credem. Cu răbdare, cu o marjă de eroare și cu mai puțină grabă de a trage concluzii definitive.

Și să nu uit de cea mai grea iubire dintre toate – iubirea de sine.

Să te îndrăgostești de tine este actul care vine târziu sau niciodată, și când vine simți că ai descoperit secretul vieții. Pentru că exact acela este, de acolo începe tot.

Efectul Pygmalion a avut un rol educativ, dar este foarte mozaicat în ceea ce ne privește pe noi, în viața adultă. Nu mai are ambalajul unui experiment, ci se împrăștie peste tot: în oameni, în relații, în felul în care vorbim și ne prezentăm lumii.

Diferența este că, de data asta, nu mai avem atât de mulți „profesori” care să creadă în noi.

Așa că va trebui să ne descurcăm cu unul singur.

Acest articol a apărut mai întâi în ediția tipărită a revistei Psychologies România, editia de mai 2026.

Îl regăsiți acum și aici, cu acordul redacției, pentru cititorii care preferă ecranul în locul hârtiei.