Poezii de vară

Lehliu în vara lui

Lehliu-n vara lui
Vara Bărăganului.

Se-aprinde vara câmpul sub un soare,
Cum nu se arată nicăieri,
Nici la munte, nici la mare.
Ca toate, celelalte veri.

Plutește în depărtare aerul încins,
Fata Morgana unduiește zarea,
Pășești cu grijă pe asfaltul încins.
Pierdut parcă, dar îi auzi chemarea.

Și nu există deal sau vale mai adâncă,
E totul întins, galben și arid.
Privești pierdut în jur, ca o nălucă
Bărăganu’ e ca un bătrân placid.

Orașul zace în asfalt și bitum,
Miroase a încins, a liniște urbană.
Îl știi demult, ca pe-un parfum,
Iar starea nu îți e deloc străină.

Lehliu-n vara lui zace amorțit,
Cu oameni în zig zag, la treaba lor
El zace, știi, dar e doar adormit,
Iar vara oamenii-s decor.

Dar cum se arată seara interesată,
Să ne acopere pe toți cu întuneric.
Revine ș-interesul Lehliului deodată,
Și greierii vuiesc deliric.

Am să rămân o noapte, poate două.
Să mai pășesc pe asfalt,
Pe paie, pe pământ, pe iarba cea cu rouă.
Și să mă las ca altădată,
Lehliu să mă ia cu asalt.

 

Cum iubește mama vara

Scoate, mamă, masa afară
Că miroase a flori, a vară.

Scoate și fața de masă
Cea brodată, cea frumoasă.

Pune, mamă, de-o cafea.
Să mai stăm la o tacla.

Ia de șezi pe-o buturugă.
Ziua-i lungă, să ne-ajungă.

Hai la umbră, nu la soare,
Că-i o vară arzătoare.

Ce-mi mai zici?
Cum e pe aici?

Hai la soare, îmi zise ea
Vara-i preferata mea.

Iarna-i lungă, friguroasă
Ne ține mai mult în casă.

Hai la soare, să te ardă,
Și la față să te vadă!

Și ne-am pus în soarele de vară,
Amândouă, cu câte-o cafea,
Și mama o țigară.

 

Poezii de vară

Vara-i cum nu te aștepți de scurtă, efervescentă și, mai nou pentru România, cum nu se poate mai călduroasă.

Cum pe blog își au locul bine meritat și celelalte poezii - de toamnă, de primăvară și de iarnă - îi scriu verii un articol doar al ei, cu toate poeziile ei estivale.

Am început cu o poezie scrisă de mine, pentru mama și verile noastre de acasă, ca apoi să aduc orașului Lehliu-Gară o poezie de inspirație spontană.

Apoi, dacă e vară, e vacanța cea mare, e ziua cea mai lungă, e soarele cel mai luminos, e înghețată, e marea și toate celelalte care ne duc, inevitabil, cu gândul la timp liber.

Mai departe de ce am scris eu, am să fac loc poeziilor de vară atât de bine știute și citite ale poeților noștri clasici.

Poezii de vară scurte

Poeziile de vară scurte sunt foarte căutate pe internet.

Da, surprinzător, oamenii au nevoie de poezii - dar scurte să fie, ca nu cumva să piardă timp prețios citind o strofă în plus.

Vară - Lucian Blaga

La orizont-departe-fulgere fără glas

zvâcnesc din când în cand

ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse

din trupul care le purta.

Dogoare.

Pământu-ntreg e numai lan de grâu

şi cântec de lăcuste.

În soare spicele îşi ţin la sân grăunţele

ca nişte prunci ce sug.

Iar timpul îşi întinde leneş clipele

şi aţipeşte între flori de mac.

La ureche-i ţârâie un greier.

Lucian Blaga a scris o poezie dedicată verii, în care a plasat detalii olfactive, auditive și vizuale, fără însă să le dezvolte în exces.

N-a vrut să distrugă magia verii explicând-o prea mult.

Poezia este scrisă în vers liber, fără ritm fix. Poetul nu a mizat pe rimă, ci pe imagini, pe ritm interior, pe alternanța dintre versuri scurte și lungi și pe sonoritate - „țârâie”, „lăcuste”.

Poezii de vară scurte pentru copii

Poeziile de vară scurte pentru copii sunt printre cele mai căutate, mai ales când vine vorba de activități simple, de citit seara sau de învățat rapid câteva versuri.

Fie că sunt folosite la grădiniță, la școală sau pur și simplu pentru plăcerea de a citi, aceste poezii aduc vara mai aproape, în câteva rânduri ușor de înțeles și de reținut.

Emilia Plugaru este o scriitoare din Republica Moldova, cunoscută pentru poeziile și poveștile sale dedicate copiilor.

Cu un stil cald și accesibil, căci așa mi-a și atras atenția, a reușit să creeze texte care au ajuns atât în sufletele celor mici, cât și în manuale, devenind o prezență constantă în literatura pentru copii din spațiul românesc. 

Am găsit-o și pe Facebook și v-o las aici, s-o descoperiți și voi. E păcat să nu.

Ploaie de vară
de Emilia Plugaru

Picături de ploaie caldă

Picură pe trotuare,

 Un copil al nu ştiu cui,

Fericit aleargă, sare.

 

De la bloc îl vede tatăl

Şi îi strigă, supărat:

 – Ce aştepţi, afară plouă,

Vin-acasă, imediat!

 

Dar deodată-şi aminteşte

Că şi el, când era mic,

Alerga desculţ prin ploaie:

– Bine, mai rămâi un pic…

Ruză buburuză
de Emilia Plugaru

Mica buburuză

Cu aripi subţiri,

Şi-a-njghebat căsuţă

Chiar în trandafiri.

 

Ruza buburuză

Se trezeşte-n zori,

 Îşi petrece ziua,

Colo, printre flori.

 

Seara se întoarce

La căsuţa sa,

În pătucul moale

Ca de catifea.

 

O petală roză,

Îşi aşterne-n faţă

Şi-apoi doarme dulce

Până dimineaţă.

Poezii de vară de Mihai Eminescu

Nu puteam închega un articol cu poezii de vară fără să-l adaug și pe domnul Eminescu.

Ușor n-a fost să găsesc poezii despre vară scrise de el, așa cum a făcut doamna Plugaru mai sus. Avem însă elemente văratice în poeziile sale - nuferii, apa, liniștea. 
Iar seara pe deal nu poți fi liniștit decât vara.

Lacul
de Mihai Eminescu

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuțește;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

Poezii de vară de Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri este un nume sonor încă din primii ani de școală.

Îl memoram, îl recitam, însă mare lucru nu înțelegeam noi, elevi fiind. Mintea era în cu totul altă parte și nu reușea să pătrundă în profunzimea versurilor.

Nu erau, așadar, onorate de cititori așa cum li s-ar fi cuvenit.

Cred că de aici vine și dorința de azi de a scrie articole despre poezie. De orice fel, pentru orice stare, sentiment sau anotimp.

Alecsandri a surprins extrem de bine natura în poeziile sale. Poezia „Concertul în luncă” mi s-a părut potrivită pentru anotimpul verii, întrucât descrie cu acuratețe artistică elementele naturii.

Noi nu trebuie decât să citim. Cu voce tare, dacă se poate.

Concertul în luncă
de Vasile Alecsandri
                       

În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară.

Roi de flăcări ușurele, lucioli scânteietoare
Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare,
Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
Ce mărește-n miezul nopții dalba luncii feerie.

Iată, vin pe rând, pereche, și pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană,
Frățiori și romănițe care se ațin la drumuri,
Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri.

Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe,
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare,
Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare.

Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soție,
Și cât el apare galben, oacheșele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.

În poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei și-n rochiți de rândunele,
Altele purtând în frunte, înșirate pe o rază,
Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.

Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
Și privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de mătase,
Ciocârlii, oaspeți de soare, rândunele,-oaspeți de casă.

Mierle vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
Gaița ce imitează orice sunete bizare,
Sticleți, presuri, măcălendri ce prin tufe se alungă
Și duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.

Iată, vin și gândăceii în hlamide smălțuite;
Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
Și culbeci care fac coarne purtându-și casa-n spinare…
La ivirea lor poiana clocotește-n hohot mare.

Iată-n urmă și albine aducând în gură miere…
Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpedea rouă din a florilor potire,
Șoptind florilor în taină blânde șoapte de iubire.

Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
Toți rămân în așteptare. Cântăreața-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.

În a nopții liniștire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu printre frunze-alin adie,
Și tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare armonioasă.

Gânditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește,
Sufletul cu voluptate în extaz adânc plutește,
Și se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.

E privighetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimii sale, visul ei de fericire…
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântec fără nume…
Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!

Poezii despre vară de Elena Farago

Elena Farago este una dintre cele mai cunoscute voci ale poeziei pentru copii din literatura noastră.

Cu un stil simplu, cald și atent la lumea celor mici - lume mai greu de deslușit de adulți - a reușit să creeze texte care au rămas vii peste generații, fără să-și piardă naturalețea sau sinceritatea.

Când spui Elena Farago, spui poezii pentru copii.

Fluturii

Fluturi albi și roșii,
Și pestriți, frumoși,
Eu îi prind în plasă,
Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,
Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,
Că sunt mititei,
Și frumoși, și-mi plac,
Dar eu nu le fac
Nici un rău, deloc.

Și dacă mă joc
Cu vreunul, știu
Binișor să-l țiu
Și pe toți, din plasă,
Îi ajut să iasă,
Și să plece-n zbor
După voia lor.

Poezia „Gândăcelul” de Elena Farago este una dintre cele mai cunoscute creații dedicate copiilor, dar mesajul ei trece dincolo de vârstă. Printr-o întâmplare aparent banală, textul vorbește despre responsabilitate, empatie și despre cât de ușor putem răni, chiar și fără intenție. 

Poezia a fost publicată la începutul secolului XX, în perioada în care autoarea își contura stilul cald și accesibil, dedicat în special copiilor.

Gândăcelul
de Elena Farago

– De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare
De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu,
Și-mi place să mă joc și mie,
Și milă trebuie să-ți fie
De spaima și de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Că am și eu părinți ca tine,
Și-ar plânge mama după mine,
Și-ar plânge bietele surori,

Și-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Și lasă-mă, că nu mai pot!

Așa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Și l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!

A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în țărnă frânt
Și-nțepenit pentru vecie!

Scârbit de fapta ta cea rea,
Degeaba plângi acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum și zi-le
Părinților isprava ta.

Și zi-le că de-acum ai vrea
Să ocrotești cu bunătate,
În cale-ți, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate
Și-oricât de mică ar fi ea!

Cucu
de Elena Farago

Cucu… cu-cu! prin grădină,
Cucu… cu-cu! prin zăvoi,
Toată primăvara-i plină
Lumea pomilor de noi.

Mititei, cu pene sure,
Și cu zborul vitejesc,
Toți copacii din pădure
Ne cunosc și ne iubesc.

Versul nostru lung răsună,
Și drumeții trec și spun:
– Cântă-ne de voie bună,
Cuculeț de piază bun!

Și ni-i dulce și ușoară
Viața noastră: zbor și cânt –
Și din toate una-i doară
Jalea noastră pe pământ –

Căci în viața noastră toată
Ce-i mai sfânt și dulce – nu-i.
Cuibul nostru niciodată
N-a fost leagăn pentru pui!

Niciodată nu ne cheamă
Gura pruncului flămând –
Și cuvântul drag de mamă
Noi nu-l auzim nicicând!

Poezii de vară de George Topârceanu

George Topârceanu este unul dintre poeții care au adus umorul și observația fină în literatura română. Ceva mai rar de găsit în literatura noastră, de altfel.

Cu un stil accesibil și viu, a surprins natura în detalii pline de viață, oferind o perspectivă mai relaxată și mai jucăușă asupra lumii.

Am ales, și nu întâmplător, două poezii de vară care cuprind întreg anotimpul - de la o zi de vară agitată și energică până la liniștea ușor melancolică de la final.

 

Zi de vară
de George Topârceanu

Liniște. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un vițel în râu s-adapă
Și-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.

Și din vale abia vine
Murmur slab, ca de albine,
Somnoros și uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.

Sub o salcie bătrână
Și cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ține de urât,
M-am culcat în fân pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.

Cântec, murmur, adiere
De zefir în frunze piere
Și rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!

Sfârșit de vară
de George Topârceanu

Dacă liniștea pădurii adormite
Nici o veste de-altădată nu-ți trimite
Și pe freamăte pornite de departe
Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,

Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar
Printre galbenele rariști de stejar,
Cu sfioase campanule și sulfine,
Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine.

Dulce zumzet somnoros și ireal
Să ne cheme spre poienile din deal.
Taina liniștii înalte să ne fure
Prin cotite luminișuri de pădure

Și la umbră să ne-mbie mai târziu
O clopotniță de aur străveziu,
Legănând deasupra creștetelor noastre
Licuricii înălțimilor albastre…

Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,
Să trăim în clipe lungi același vis.
Foi uscate-n jurul tău să cadă rar,
La ureche să-ți descânte un bondar

Și cum stai cu ochii-nchiși pe jumătate,
Soare galben printre ramuri nemișcate
Să-ți învăluie-n tăcere și-n lumină
Fruntea mică de domniță bizantină.

Iar la-ntoarcere, să trecem prin pășuni
Și prin funduri de livadă cu aluni,
Printre garduri fumurii și solitare
Ce se uită-n urma noastră cu mirare…

Și din treacăt, ici și colo, să culegi
Sânziene cu tulpinile întregi,
Margarete, scânteioare și aglice,
Un buchet de flori orfane și calice,

Lung în coadă și ghimpos și cu țărână.
La plecare să-l ții falnic într-o mână,
Dar cu vremea, desfoiat, să-ți pară greu
Și la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu…

O șopârlă pe cărare, lângă noi,
Speriată să foșnească dintre foi
Și să stea, să vă uitați o dată bine,
De departe, tu la ea și ea la tine,

Tu de sus și ea din pietrele fierbinți,
Amândouă serioase și cuminți.
Mai încolo o crenguță de mălin
Ori un ghimpe să te-ntârzie puțin

Și – purtând de-a lungul văilor prin țară
Vestea nouă a sfârșitului de vară,
Flutur mic, într-o lucire de-asfințit,
Să ne-ntâmpine din țarină grăbit,

Cu rugină pe albastre aripioare
Ca o veștedă petală de cicoare.

Să citești poezie este ca și cum i-ai face loc minții să sară sprintenă prin versuri.

Îi dai rime pe secundă, o ții antrenată în metafore și comparații, și ochii ți se fac din ce în ce mai mari, cu cât citești mai multe versuri.

Este ca o muzică fără instrumente, ca un ansamblu de cuvinte aruncate cu rost de poet.

Dacă în școala generală făceam referate, caracterizări de personaje, eseuri despre orice citeam obligatoriu, azi putem scrie articole de blog. Nu te mai evaluează profesorul, nu mai ești încrâncenat de note.

Scrii și publici pentru că îți face plăcere, pentru că îți aduce liniște într-un moment în care poate nu ai chef să mai faci treburile obligatorii de adulți.

Azi am scris poezii de vară, am scris despre poezii de vară și le-am publicat fără nicio așteptare, de capul meu, pe blogul personal.