Cum să scrii o carte

Cum să scrii o carte

Ștefania Sarina Oprea
Taguri: studii

Ai ajuns aici cu gândul că vei găsi un articol de mare ajutor despre cum să scrii o carte, așa-i?

Și dacă te dezamăgesc spunându-ți că o carte nu se scrie după o rețetă, după o listă ca la piață? 

Ce te faci? O mai scrii?

Mai mult, niciun articol dintre cele care există în România (nu știu în alte țări) nu te poate învăța efectiv cum să scrii cartea pe care o ai tu în minte, pentru că ceea ce vrei tu să scrii nu-i de găsit în sfaturile de pe internet.

Prima pagină din rezultatele Google este ocupată fie de librării online care au publicat astfel de articole pentru SEO, în secțiunea de blog, cu un conținut ușor și... nu foarte folositor, fie de diferiți bloggeri care încep cu „4 moduri de a scrie o carte”.

Eu îți spun încă de la început că nu există patru moduri, nu există nici măcar cinci și nu există o rețetă universală despre cum să scrii o carte bună.

Modurile, pașii, rețetele și mai știu eu ce cuvinte-cheie folosesc articolele în titluri pot fi utile pentru cărți tehnice, cărți de rețete, cărți despre tipare de croitorie, destinații turistice sau ghiduri de orice fel.

Pentru o carte de beletristică, una autobiografică sau orice alt roman ai tu pe suflet și vrei să fie publicat, nu ai nevoie de o listă prestabilită de pași înainte să te apuci.

Firește, există tehnici literare, există reguli de construcție narativă, există oameni care studiază ani întregi arta scrisului. Nu contest nimic din toate astea.

Dar tehnica nu-ți scrie cartea, iar un plan perfect nu-ți garantează un roman bun.

Cum să începi să scrii o carte

Nu trebuie decât să te apuci, pur și simplu. 

Deschide calculatorul, creează un document nou în Word și lasă cuvintele să curgă acolo. 

Tot ceea ce îți trebuie vei descoperi pe parcurs. 

Tot ce nu îți trebuie vei descoperi după ce te apuci efectiv de scris.

Romanul tău, indiferent de mărime, este mult mai mare decât ceea ce deții tu în cap în acel moment. Fă-i loc să iasă, pune-i și covor roșu înainte.

Iată, așadar, răspunsul pe care-l căutai: ca să scrii o carte trebuie să scrii.

Dacă totuși ai ajuns până la acest paragraf, află că scrisul este foarte legat de citit. Cuvintele curg altfel după ce citești.

Și nu o carte, două, îmi pare rău să-ți spun, ci câteva zeci sau sute.

Cititul îți formează vocabularul, îți dezvoltă simțul limbii și, fără să-ți dai seama, te învață cum se construiește o poveste. Începi să observi cum un autor introduce un personaj, cum altul construiește un dialog, cum o singură frază e magie.

Vei avea ideile îmbulzite în cap, vor zornăi zi și noapte până să te apuci să le pui în documentul Word de care îți ziceam mai sus.

Cititul stârnește în noi ceva nou, o putere creativă de care poate nu eram conștienți.

Și, mai ales, citind mult, începi să recunoști scrisul prost. Inclusiv pe al tău. Ceea ce, deși nu-i tocmai plăcut, îți va fi de mare folos.

Dar uite, ca să nu zici că acesta este doar un articol sec, scris de cineva care dorește să scrie în contrasens, am cules câteva idei din ce făceau alții înainte să scrie. Alții fiind mari autori ai literaturii române și internaționale.

L-am scris pentru propriul ajutor, dar și pentru a-i ajuta pe alții să pună mâna pe scris.

Și, te rog, să nu te mai încrezi orbește în textele alea aiurite care-ți spun cum să scrii. 

Tu, viitor scriitor fiind, n-ai nevoie de rețete. Ai nevoie să te apuci.

Cum te apuci însă, când și unde, pare-se că e nevoie de câteva direcții.

Șase sfaturi despre scris, din propria experiență

Uite ce a funcționat la mine, fără să te plimb prin texte motivaționale.

Promit!

1. Pune-te în poziția de a scrie.

Mă apucam cu citatul atribuit lui Brâncuși în minte: „Greu nu e să înfăptuiești ceva, greu e să te pui în poziția de a-l face.”

Și-atunci mă așezam la biroul meu simpatic (musai să ai și tu biroul tău creativ, da?) și mă puneam pe scris. Nu ieșea mereu ceva fantastic, dar îmi respectam avântul. Mă puneam în poziția de scris.

Uneori scriam o pagină, alteori mai multe. Uneori ștergeam aproape tot ce scrisesem. Dar eram acolo, la birou, scriind.

2. Să fie liniște.

Ca să scriu, ca în orice altă formă de artă pe care o practicam, aveam nevoie de liniște.

Mă irita și dacă trecea cineva prin fața monitorului și-ar fi putut trage cu ochiul la ce scriam eu acolo, mai ales că era nefinisat.

Scrisul este un act intim, în care poate te schimonosești, oftezi la nesfârșit, sorbi zgomotos din ce bei tu acolo, stai în poziții nefirești pe scaun, tu știi.

De aceea, pentru mine, scrisul nu are nevoie de spectatori. Aceștia vin mai târziu, când prezinți tu lumii opera ta.

Dacă tu poți scrie într-o cafenea aglomerată, cu muzică și oameni care discută în jur, foarte bine. Eu n-aș putea. Cel mult aș scrie despre oamenii care mă împiedică să scriu.

3. Scrie azi, verifică mâine.

Nu te întoarce obsesiv în aceeași zi peste ce ai scris. Revino mâine, poimâine, cu alți ochi.

Mie mi-a folosit enorm distanța asta dintre momentul în care scriam și cel în care reciteam. Unele fraze care mi se păreau extraordinare seara deveneau de-a dreptul caraghioase a doua zi.

Și invers, firește.

4. Corectează, dar nu la sânge.

Nu-i eseu de prezentat la școală. Scrisul este un act libertin, cel puțin în prima lui formă.

N-aș ști să-ți spun un număr agreat de corecturi pe o idee, dar în niciun caz infinit.

Corectura este necesară, mai ales dacă vrei să publici. Însă există o diferență între a îmbunătăți un text și a-l chinui până nu mai rămâne nimic din ce voiai să spui inițial.

5. Ascultă părerile altora, dar nu te crampona de ele.

Dacă dai cuiva să citească primele tale schițe, nu te crampona de feedbackul persoanei. Rumegă ce-ți zice și fă ca tine.

Tu ești scriitorul, tu ești dirijorul.

Ideal ar fi să nu ceri păreri de la prea multă lume, mai ales în fazele incipiente. Eu am făcut-o, recunosc, și-am acționat apoi în sens opus.

Asta nu înseamnă că orice observație este inutilă. Un cititor bun îți poate arăta unde povestea nu funcționează, unde personajul devine neverosimil sau unde ai pierdut firul. Dar nu trebuie să-i dai și stiloul, ca să scrie el în locul tău.

6. Scrie mult.

Scrie, scrie mult, scrie cu nerv, scrie incorect, scrie acid sau cald, scrie până se subțiază ideea.

Dar eu vin și-ți spun că nu se subțiază, ci dimpotrivă. Scrisul stârnește scris.

De multe ori, o idee pe care o credeam epuizată îmi deschidea alte trei. Un personaj secundar începea să capete importanță, o întâmplare aparent banală cerea un capitol întreg, iar ceea ce plănuisem inițial se transforma în altceva.

Uite că mi-au ieșit și mie pași numerotați, dar nu pentru că am plănuit să fie șase, ci pentru că e mai ușor de citit dacă există o structură. Aia e, meteahnă de om de SEO.

Ia zi, m-ai abandonat până acum și te-ai apucat de scris?

Încă mai ești?

Tre' să continui atunci. 

Cum scriau marii autori ai literaturii

Ia uite ce-au făcut alții înaintea noastră, ca să ne fie nouă ușor azi.

Poate te inspiră, poate te împinge de la spate creativ, dar musai să știi că nu va scrie nimeni pentru tine.

Un mic avertisment înainte să începem: unele dintre obiceiurile de mai jos sunt documentate în interviuri, biografii sau mărturii ale contemporanilor. Altele circulă de atâta vreme prin istoria literară, încât au ajuns aproape la fel de cunoscute ca autorii lor, deși nu am găsit pentru toate dovezi concludente. Le voi semnala ca atare. Nu vreau să aflu că Schiller a ținut mere perfect sănătoase în sertar și că noi l-am acuzat două secole de igienă îndoielnică.

Gabriel García Márquez era „lipit” de biroul său când scria. De altfel, a povestit că, atunci când a lucrat la Un veac de singurătate, a scris zilnic vreme de 18 luni. Romanul îi ocupase însă mintea cu mulți ani înainte să se apuce efectiv de redactare.

Așadar, un veac de singurătate într-un an și jumătate de dedicare literară, cuvânt cu cuvânt.

Ernest Hemingway scria stând în picioare. Suntem și mai norocoși azi, cu birourile care se pot ridica. Mi se pare o practică bună, serios, întrucât simți că ești „gata de acțiune” oricând.

Alice Munro scria printre picături. A scris în perioada în care își creștea copiii, profitând de orele în care aceștia dormeau sau erau la școală. Responsabilitățile familiale i-au influențat programul și, într-o anumită măsură, chiar forma literară pe care a cultivat-o: proza scurtă.

Jack Kerouac și-a lipit paginile una de alta, ca să nu-i fie scrisul întrerupt când mașina de scris termina una. Manuscrisul cărții On the Road măsura aproximativ 36 de metri. 

Cultură la metru. Și încă ce cultură! În 2001, manuscrisul a fost vândut la licitație pentru 2,43 milioane de dolari, iar în 2026, pentru nu mai puțin de 12,1 milioane. 

Iată că literatura se poate vinde și la metru, și la milioane.

Victor Hugo ar fi scris complet dezbrăcat. Potrivit unei anecdote celebre, dădea indicații clare servitorilor să nu-i înapoieze hainele până nu termina de scris. Povestea este repetată în numeroase relatări despre obiceiurile scriitorilor, deși detaliile ei sunt greu de verificat.

O metodă radicală de a evita distragerile. Mai ales iarna.

Virginia Woolf, ca și mai sus-menționatul Hemingway, a folosit un birou pentru scris în picioare. Nu este doar o legendă literară: unul dintre birourile sale, din lemn de stejar, s-a păstrat și a fost documentat de Duke University.

Charles Dickens ar fi dormit cu capul orientat către nord. Se spune că era atât de dedicat acestui obicei, încât căra după el o busolă, ca să poată dormi mereu în direcția potrivită. Credea că această poziție îi favoriza creativitatea și productivitatea.

Anecdota este cunoscută, dar explicațiile exacte ale obiceiului diferă de la o relatare la alta.

Friedrich Schiller ar fi ținut mere putrezite în sertarul biroului său. Potrivit relatărilor despre viața sa, mirosul acestora îl stimula să scrie.

Agatha Christie este și ea asociată cu o poveste despre mere, însă nu putrezite. Se spune că mânca mere în cadă, în timp ce-și lăsa creativitatea liberă. Detaliul este mai degrabă o anecdotă literară decât un obicei pe care îl pot confirma cu certitudine.

James Joyce obișnuia să scrie întins, uneori pe burtă, o poziție asociată și cu dificultățile sale de vedere. Nu era tocmai imaginea clasică a scriitorului așezat disciplinat la birou.

Vladimir Nabokov își scria romanele pe cartonașe, pe care le putea rearanja ulterior. Metoda îi permitea să construiască scene și pasaje fără să respecte neapărat ordinea cronologică a cărții.

Un soi de puzzle literar.

Dan Brown a povestit despre folosirea unei mese de inversie, pe care stătea cu capul în jos pentru a lua pauze și a-și limpezi mintea în timpul lucrului.

Și ar mai fi, cam la fel de multe obiceiuri câți autori buni există.

Da, și autorii buni au avut ciudățeniile lor. Unii chiar mai multe decât personajele pe care le-au inventat.

Ce zici acum, te simți mai inspirat? Ai și tu câteva obiceiuri diferite care te ajută să dai frâu liber creativității? Dacă n-ai, poți împrumuta sau poți inventa.

Important e să te apuci de scris.

Când știi că ai terminat de scris o carte?

Nu știu să-ți spun când se termină de scris o carte.

Știu doar că vine un moment în care trebuie să te oprești, chiar dacă ai mai schimba un cuvânt, ai mai muta un paragraf sau ai mai adăuga o idee care ți se pare nemaipomenită la trei dimineața.

Eu am înțeles că un manuscris poate fi corectat la nesfârșit. Și că, dacă te lași prins în această îndeletnicire, riști să nu-l mai termini niciodată. Azi nu-ți place un adjectiv, mâine te deranjează un dialog, poimâine ai impresia că tot capitolul al treilea ar trebui aruncat la gunoi.

Firește, între prima versiune și cartea publicată mai există o muncă serioasă. Corectură, redactare, poate câteva capitole rescrise. Nu-ți recomand să trimiți la tipar primul document Word, cu toate greșelile și entuziasmul lui. 

Și, pentru că tot vorbim despre scris și rescris, a apărut între timp și inteligența artificială, gata să ne corecteze frazele, să ne construiască dialogurile și, la nevoie, să ne scrie cărțile. Există deja autori care recunosc că folosesc AI în procesul de creație, subiect despre care am scris mai pe larg în articolul despre cărțile scrise cu inteligență artificială.

Eu rămân la părerea că o carte trebuie să poarte, înainte de toate, mintea și mâna celui care o semnează.

Entuziasmu-i bun, dar nu ține loc de redactor.

Și mai e ceva. Nu trebuie să publici tot ce scrii. Poți să scrii o carte și s-o păstrezi pentru tine. Poți s-o abandonezi și să începi alta. Poți să descoperi, după o sută de pagini, că nu asta era povestea pe care voiai s-o spui.

Dar, ca să descoperi toate astea, trebuie să existe mai întâi cele o sută de pagini.

Așadar, dacă ai ajuns până aici, ai citit despre oameni care scriau dezbrăcați, în picioare, în pat sau cu mere putrezite în sertar. Ai aflat și cum am procedat eu, fără să-ți garantez că metoda mea îți va folosi la ceva.

Acum poți închide articolul.

Deschide Wordul.

 

Back to blog

Leave a comment

Please note, comments need to be approved before they are published.