Sultănica – despre inimi frânte, rușine și curaj, dincolo de veacuri

Nuvelele sunt poveștile scurte, pline de tâlc, pe care le citesc înainte de culcare sau când știu că am 15-20 de minute de omorât. De omorât și petrecut în mod util.

Slavici și Delavrancea au reușit să mă țină în patima asta a nuvelelor, pe care nici acum nu le consider expirate.

Zic „expirate” pentru că, de cele mai multe ori, descriu vremuri și secole trecute, greu de aliniat vreunui trend actual.

Vechi, dar pline de sens, de judecată dreaptă, de durere și de aceleași probleme vechi ale oamenilor, care transcend timpul.
Omul are un dar: să ducă aceleași frământări peste veacuri.

Ei bine, Sultănica este o poveste adolescentină. O fată muncitoare, de la țară, dar cu aceleași zvâcniri interioare și dorințe ca oricare alta de pe Instagram sau TikTok: să fie văzută, iubită, adorată.

Numele diminutivat îi exprimă perfect puritatea și caracterul copilăresc – o inimă tânără care caută iubirea acolo unde crede că poate să înflorească.

Orice adolescentă își cară, fără să știe, o inimă frântă până în maturitatea unde încă mai doare în șoaptă
Chiar și Sultănica.

Rezumatul nuvelei Sultănica, de Barbu Ștefănescu Delavrancea

Sultănica este o nuvelă care explorează copilăria trăită în mediul rural românesc, din perspectiva unei fetițe simple și luminoase, pe nume Sultănica.

Povestea este una tandră, plină de sensibilitate și tristețe, prezentând viața acesteia marcată de inocență, sărăcie și apoi un destin dureros.

Delavrancea zugrăvește cu multă căldură sufletul de copil al Sultănicăi, relația ei cu familia și comunitatea, dar și felul în care ea îndură greutățile vieții fără să-și piardă puritatea.
Întreaga nuvelă este impregnată de emoție autentică, cu accente de dramă socială: sărăcia, nedreptatea, dar și curajul și nevinovăția copilăriei.

Sultănica – visul frânt și realitatea nemiloasă

Sultănica este mai mult decât o simplă poveste rurală – este drama inocenței zdrobite de viața grea.

E povestea unei fete tinere, visătoare, care, în ciuda caracterului ei puternic, se ciocnește frontal cu nedreptatea și duritatea lumii în care trăiește.

Încă de la început, o vedem visând la dragoste pură, la un destin mai bun.
Se prăpădește de dor după Drăgan Căprarul, într-o stare mai mult visătoare decât lucidă:
„Era ceva din altul în ea... un chip... niște ochi... unde numai focșorul ei știa...”.

Deși prezentată ca o fetișcană docilă și visătoare, Sultănica nu este un copil slab.
Dimpotrivă. Are voință de fier: când decide să nu mănânce de la zori până la apus, nu o clintește nici mama Stanca, cu rugămințile și lacrimile ei.

Sultănica este descrisă ca fiind intensă: când vrea ceva, nu se lasă:

"Când se aprinde, nu te mai poți apropia cale de-o poștă. Când vrea ceva, nu se încurcă. De se mânie, nu mai vede înaintea ochilor."

Visul de iubire și prăbușirea lui

Visul de iubire al Sultănicăi se destramă dureros: Drăgan Căprarul, simbol al atracției și speranței, nu-i întoarce iubirea curată, ci o seduce emoțional și apoi o abandonează.

Iar în acea lume mică și strâmtă, consecințele nu întârzie să apară: suferința mamei, rușinea, prăbușirea.

Inocența zdrobită

Sultănica nu este o fată rea sau arogantă.
Când își dă seama de suferința mamei, o copleșește remușcarea. O îmbrățișează și plânge până umezește „un ștergar întreg”.
Gestul arată cât de sinceră și de curată este suferința ei.

"Sultănica nu mai băga nimic în gură. Se topea pe picioare. Îngălbenise, se uscase ca iasca și-i scoteai vorba cu cleștele. Ochii ei, drăgălași odinioară, în fiecare dimineață erau roșii. Noaptea, cum simțea pe mama Stanca înșelată de somn, plângea năbușit, până ce pleoapele îi zgâriau luminele"

Finalul

În final, Sultănica se trezește „ca dintr-un somn adânc”.
Visul adolescentin al iubirii este spulberat brutal de greutățile vieții. Și odată cu el, o parte din sufletul ei rămâne acolo, în satul prăfuit, pierdută pentru totdeauna.

Vârsta copilei nu este exact menționată de autor, probabil undeva între 15 și 17 ani.
Însă este, cu siguranță, o vârstă prea mică pentru idealuri atât de mari.

Finalul este puternic: moartea Sultănicăi (sugerată delicat, fără scene crude) aduce o notă de sfâșiere, însă autorul păstrează imaginea pură și luminoasă a fetei în memoria cititorului.

Sultănica este despre moartea inocenței, nu despre moartea trupului.

Ce am extras apoi ca lecții din nuvela Sultănica

Pentru că am pasiunea rostuirii cuvintelor și punerea acestora în articole pe blog.

Și poate unghiul meu a diferit de al altor cititori de nuvele, și-atunci le alăturăm și ne dăm seama cât este omul de creativ.

Rușinea în ochii lumii – mai grea decât greșeala însăși

În lumea satului de atunci (și, dacă ne uităm bine, încă și azi, în unele locuri), nu fapta în sine era cea mai grea povară, ci rușinea adusă în ochii comunității.

Sultănica simte din plin povara privirilor, a vorbelor nerostite, a șușotelilor cu privire la curajul ei de a iubi și de a-și dori iubirea.

Nu era nevoie de verdicte oficiale: o singură privire lungă și piezișă din partea vecinilor putea sfărâma și ultima fărâmă de curaj dintr-o inimă de fată.

Oamenii judecau lipsa reciprocității (Drăgan nu a simțit și nu și-a dorit ce și-a dorit ea) și puneau în lumină sumbră firescul – exprimarea dragostei, dar și drama ce reiese din aceasta.

Într-o lume în care încă ne temem de „ce vor spune ceilalți”, poate ar trebui să ne întrebăm mai des: cât din rușinea pe care o purtăm e a noastră și cât este proiectată asupra noastră de ochii lumii?
A iubi nu este o greșeală. A spera nu este o vină.

Sultănica și Drăgan – o dragoste neconsumată, dar suficient de tragică

Textul lui Delavrancea nu descrie explicit o relație sexuală între Sultănica și Drăgan.

Este mai degrabă vorba de o seducție emoțională, de o încredere frântă.

Dragostea Sultanicăi e curată, naivă, idealizată, iar dezamăgirea vine nu dintr-un păcat trupesc, ci din prăbușirea unui vis în fața realității crude.

Tocmai această puritate frântă face ca drama să fie atât de devastatoare: o iubire care n-a avut timp să înflorească, dar care a lăsat urme adânci, definitive.

Acest cuvânt „definitiv” este atât de pregnant la vârstele adolescenței — știm cu toții, am fost acolo — și vine cu senzația că ne sufocăm.
Că dincolo de „el” sau „ea” nu mai există nimeni și nimic.
Un mare zid negru, în care ne proptim sperând, în tăcere și disperare, că poate, poate își va întoarce privirea către noi.

O inimă frântă doare, dar nu este sfârșitul lumii. Din acele răni se nasc cele mai puternice și mai frumoase suflete.

Lecția pentru adolescente – suferința face parte din drumul spre maturitate

Adolescența vine cu pasiuni fulgerătoare și cu convingerea că fără acel „el” lumea nu mai are rost.

Sultănica e un exemplu viu al dramei trăite intens: idealizează, visează, iubește cu tot sufletul și cade greu când realitatea lovește.

Dar viața nu ar trebui să se termine la prima rană. Iubirea adevărată nu frânge iremediabil.
O rană se poate transforma într-o lecție și, în timp, într-un dar.

Finalul meu gândit cu sufletul

Probabil că m-am pus pe scris despre Sultănica pentru că am empatizat cu ea.
M-am identificat cu simplitatea ei și cu sentimentele mărețe pe care le arunca, cu toată inocența, în direcții greșite.

Și, mai probabil, m-a durut povestea ei.

M-au durut judecata părinților, judecata oamenilor, lipsa de empatie față de o adolescentă care își căuta un drum fără să aibă încă busola vieții.

M-a durut și durerea ei.

Sultănica există și azi, mai mult ca sigur.
Însă la fel de sigur este că azi are o prietenă bună care o ascultă, o sprijină și îi ridică moralul.
Există într-o familie unde mama îi șoptește că e normal să doară și că va trece, iar tatăl îi amintește că viața nu iartă pe nimeni, dar nici nu rămâne mereu nedreaptă.

Sultănica modernă va merge mai departe, cu coloana dreaptă și cu o doză sănătoasă de nepăsare față de gura lumii.

Pentru că părinții de azi știu: suferința, de orice fel, face parte din traseul firesc al omului și că mai important decât să nu cazi este să înveți să te ridici, mereu.

Judecata pentru dragoste este poate cea mai mare dovadă de înapoiere.

Poza de copertă este o alăturare a picturilor lui Gustav Klimt: Sărutul și Lacrimi aurii.