Am visat că puteam visa fără să fim judecați

O zi are 24 de ore. 8 de muncă, 8 de dormit și alte 8… de visat.

Dar vine conștiința și-ți spune că visele-s pentru copii, și tu ești om în toată firea.

Care fire, îți vine să întrebi tăios?

Că una-i ludică, alta-i robustă, alta-i colerică, alta-i romantică și tot așa.

N-au loc oare toate astea în cele 8 ore?
Și ce treabă ai tu cu cele 8 ale mele și cum mi le pun eu pe căprării?

Dialogul cu sinele este cel mai aprig și caustic dintre toate.

Îți „taie macaroana” de parcă nu trăiește cu tine această entitate și depinde de tine și de cum îți bei cafeaua.

Omul și-a defalcat timpul ca să poată funcționa ca o mașinărie cu buton de deschis și închis. Ca un robot atât de blamat zilele astea, când la orice colț de internet se aude despre interferența artificială.

Și iată că totuși avem conștiința sabotoare care ne face să ne simțim vinovați de visare și de escaladarea culmilor neatinsе poate de alții.

Căci să creezi, să dai formă, să visezi, să scoți ceva palpabil, citibil, vizibil, ai nevoie de timp nelimitat.

Să aduci ceva pe lume – orice – este o sumă de pași de la vis la acțiune. Iar noi încă ne mai lăsăm impresionați și direcționați de voci răgușite.

Arta s-a născut din oameni mari care au refuzat să-și anestezieze imaginația

Deși sunt familiară cu scrisul mai mult, nu pot să nu admir cu ochii însetați picturi sau desene făcute de mâini pricepute.

Mâinile pricepute sunt accesoriile unor minți visătoare, ca să știi.

Iar primii care-mi vin în minte și mă și rușinez un pic că nu mă duc mai degrabă cu gândul la Tonitza sau Grigorescu sunt Dalí și Van Gogh.

Sunt parcă mai puțin domesticiți și mă atrag ca într-o vrajă a culorilor puse cu rost pe pânză. Ceva ce eu nu aș ști vreodată să săvârșesc.

Salvador Dalí – mustăciosul haios emblematic – își picta visele. La propriu. Ceasuri care se topesc, peisaje lichefiate, realitate elastică ce era greu de cuprins cu mintea. Și totuși, Dalí le-a pus pe pânză. Nu mai visa ca o formă de escapism, ci visa ca să construiască.

A luat „nebunia” și și-a făcut-o artă. Și cui trebuia să dea el socoteală pentru născocirile lui, dacă nu propriei minți?

Van Gogh a colorat o parte a Europei ce era deja colorată de câmpuri de lalele, însă doar în lunile aprilie și mai.

A pictat obsesiv, a pictat până la epuizare, căci tot ceea ce-și imagina nu mai avea loc nici măcar în visare. Și-a luat visele și le-a pus în ramă.

S-a pictat pe sine, un profil de nordic pe alocuri mâhnit, și cu o ureche lipsă. Suntem doar spectatorii acelui show din trecut, care a fost înrămat și pus la muzeu, în mijlocul Amsterdamului. 

Hai să fim spectatori cu mai puțină judecată și mai multă empatie.

Ce ne-am fi făcut dacă Dalí și Van Gogh s-ar fi rezumat la a visa?

N-am fi avut poate nopți înstelate cu albastru electric și nici suprarealismul din secolul trecut.

Trec acum în tabăra care îmi este la îndemână și pe care o degust cu poftă zilnic, de mai multe ori pe zi, ca un apucat, și anume arta scrisă.

Mă gândesc la García Márquez și la autorul fantasticei lumi din Stăpânul inelelor – J.R.R. Tolkien.

Nu aș ști să zic de ce tocmai ei, sau poate că mintea știe că-s mai potriviți ca oricare alții pentru această vină pe care o purtăm prea mulți dintre noi – visarea.

Omenirea este mai bogată în scris ce transcende timpul tocmai datorită acestor romane din lumi fantasmagorice, în care cineva a îndrăznit să țopăie din vis în concret, cu manuscrisul la subraț.

Stăpânul inelelor nu este un vis de weekend. Este un univers mitologic, cu genealogie și limbă proprie.

Tolkien ne-a creat un alt pământ, paralel cu al nostru. Și-a provocat propria imaginație și i-a zis fățiș: doar atât poți?

Din fantastic sărim apoi – pentru că putem, pentru că visăm – în America Latină a lui Márquez.

Și nici acolo nu găsim acuratețe din punct de vedere social și geografic. S-a pus magie, s-a pus foc în văpăi și s-a creat o lume magică de-a dreptul.

Bârfele spun că autorul și-ar fi vândut mașina ca să termine manuscrisul cărții Un veac de singurătate. 

Visul care cere sacrificiu și se lasă definit doar de sudoare și pariuri puse orbește.

Ce ne-am fi făcut dacă Gabriel García Márquez și J.R.R. Tolkien s-ar fi rușinat de la ce le visează mintea-n scris și n-ar mai fi publicat?

Dacă ne este frică să sărim din vis în înfăptuire, cine ar mai crea minunile acestei lumi?

Multe întrebări au fost puse în acest articol.

Multe și către mine, și poate și mai multe către cititori. Ca să nu mai zic că acest articol nu are finalitate, pentru că ar însemna să ne oprim cu toții pe loc, ca să dăm pagina.

Problema nu este că visăm, ci că ne oprim la vis. Sau, și mai grav, că renunțăm la el de teamă să nu fim luați în râs.

Așadar, dragi cititori, dacă ați ajuns până aici, la ultimele slove mai confuze decât cele cu care am început, nu-mi rămâne decât să vă zic că aveți treabă de făcut!

Acest articol a apărut mai întâi în ediția tipărită a revistei Psychologies România, editia de martie 2026.

Îl regăsiți acum și aici, cu acordul redacției, pentru cititorii care preferă ecranul în locul hârtiei.