Andrei Ciucă și felul lui direct de a spune povești

Andrei Ciucă are 11 ani și nu scrie ca să fie “drăguț”. 

Scrie ca să-ți dea peste nas cu propria lui realitate.

Își ia personajele la mișto, își sabotează eroul din prima pagină și nu are nicio intenție să-ți livreze metafore cu fundiță. 

Are un umor tăios, aproape obraznic, din ăla care nu cere voie să intre în text, ci își face loc cu cotul.

La vârsta în care majoritatea copiilor încă își lustruiesc compunerile cu păsări, flori și “în concluzie”, Andrei preferă să arunce protagonistul pe geam, la propriu.

Observă, interpretează absurdul vieții de elev și îl aruncă în fața cititorului cu o naturalețe care nu are nevoie de ornamente. 

Stilul lui e direct, cu ritm de dialog interior, presărat cu pfff-uri, autoironie și replici care-ți întrerup liniștea ca un vecin cu bormașina duminică dimineața.

Așa că las mai jos un interviu cu el, plus o mostră din scriitura unui puști care nu caută frumusețe, ci realitate crudă, cu haz. 

În loc de poezie, oferă reacție.

În loc de profunzimi solemne, oferă sarcasm. 
Și, culmea, funcționează.

Ai spus că doar moșii mai încep poveștile cu a fost odată. Tu, în 2025, cum ai începe?

Andrei: Am vrut doar să par amuzant. Pentru poveștile scrise în stil vechi, A fost odată ca niciodată e perfect.

Nu le stric eu tradiția.

Și ce e mai greu, totuși: să scrii bine sau să convingi lumea că ai dreptate?

Andrei: Pffff… clar să-i convingi pe ceilalți.

Nimeni nu vrea să recunoască că a greșit.

Ai criticat colegii la ora de religie, deci întreb: ce materie crezi că ar trebui să se predea altfel în România? Și cum?

Andrei: Ar trebui să se predea tibetană, fizică cuantică și filosofie din pregătitoare. 
Glumesc.

La început ar trebui doar chestii de bază: să știi să citești, să aduni, să scrii, să poți face diferența între o reptilă și un amfibian (și asta e cam greu), să știi puțin din istoria ta. 

Apoi alegi singur ce vrei să aprofundezi.

Dacă Octopusica ar exista în viața reală, ce crezi că ar face prima dată la școala din cartier?

Andrei: Ar întreba profesorul: Domnu’ profesor, da’ de ce ne puneți pe noi să rezolvăm?

Dumneavoastră nu știți?

Nota de clarificare asupra personajului mai sus menționat
Cine este Octopusica?

Octopusica este o caracatiță obraznică, mai mult nesimțită decât simpatică, care învață la o școală din Atlantida și preferă să facă rimă prostească în loc să învețe poezii.

Nu se teme de profesori, doar de pedepsele părinților.

Ai glumit despre masoni și Atlantida. Crezi că umorul e o superputere? Te salvează?

Andrei: Da.

Umorul te face să râzi când ești supărat, să vezi partea amuzantă în orice. 
Practic, te face să fii fericit.

Bun, atunci ce e mai greu: să ai curaj sau să ai bun-simț?

Andrei: Bun-simț ori ai, ori te prefaci că ai. Cu curajul e mai greu.

Dacă ai fi profesor, care ar fi prima ta regulă la clasă?

Andrei: Dacă vreți să învățați, bine. Dacă nu, tot bine. Doar să nu perturbați ora.

Ce te enervează cel mai tare în poveștile plictisitoare? Și cum le-ai repara?

Andrei: Mă enervează că sunt plictisitoare. Le-aș face să nu mai fie plictisitoare.

Mă enervează că nu au acțiune sau amuzament. Asta le-aș adăuga.

Ce e mai important pentru un scriitor: sinceritatea sau umorul?

Andrei: Pentru stilul meu, ambele.

Și la 80 de ani, cum crezi că o să-ți începi poveștile?

Andrei: “Pe vremea mea…” sau “Când eram eu mic…”

La final, dar nu chiar “gata cu povestea”, las și un fragment scris de Andrei, apărut în antologia de la Librăria Magic.

Jurnalul meu

"Salut! Eu sunt Luck ( dar numele meu se pronunță “lachi” ) și, deși numele meu inseamnă “noroc”, eu pic de noroc n-am avut azi…pfff…și ce aventură îngrozitoare…pfff…
Azi, la școală, prima oră am avut Engleză cu Teacher.

După ce am corectat tema -pe care am “uitat” să o fac și pentru asta Teacher m-a mustrat, ne-a spus fiecăruia, la rând, începând cu banca din față până în banca din spate, un enunț în română, pe care noi trebuia să îl traducem in engleză.

A venit si rândul meu și mi-a spus să traduc: “Azi m-am uitat pe geam“.

Adică: “Today I looked out the window.”, dar eu am spus: “Today I jumped out the window.”.  

Adică: “Azi m-am aruncat pe geam.”. Normal că m-am ales cu o “minunată” notă mică de 4… Dar, ce e și mai rău, e că, după ce m-a ascultat pe mine și mi-a trecut in Catalog nota mică, s-a terminat ora!!!
În pauză, cel mai bun prieten al meu, Bogdan, a venit la mine și m-a întrebat:
—Știai că dacă zici “dop” de la coadă la cap, zici “pod”!?!?!
—Ți se pare că am chef de glume? I-am răspuns supărat pentru că am luat notă mică.

A doua oră avem geografie.
—Sper că v-ați adus busolele, așa cum am spus data trecută! A spus doamna de geografie.  
Pffffffffffffffff...am uitat si busola…

M-am gândit că aș putea să o mint pe doamna, așa că am zis:
—Doamna! Mie, înainte să intru în clasă, mi-a căzut busola din buzunar și cineva care alerga pe hol a călcat-o și a stricat-o. Am luat-o de pe jos, am intrat in clasă și am aruncat-o la gunoi!
Hmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm!!! se gândi doamna de geografie. Adu-o de la gunoi, să văd dacă o pot repara.

Ce puteam face? M-am dus la coșul de gunoi si l-am deschis.
—Nu văd înăuntru pentru că-i întuneric! am mințit, sperând ca doamna să renunțe  să îi mai dau busola pentru a încerca să o repare.
—Nu-i nimic! Vino să-ți dau telefonul meu și folosește acea lanternă a lui pentru a găsi busola! zise doamna.

“Super!”. Ce să fac? M-am dus, am luat telefonul doamnei de geografie si m-am dus înapoi la coșul de gunoi. Am aprins lanterna si m-am prefacut cum caut prin gunoi.
—Doamna! E o enigmă! Nu mai e nicio busolă aici!!! am zis prefăcându-mă că sunt șocat.
—Luck! a strigat doamna nervoasă. Crezi că nu m-am prins că minți? Dar, ca să transform nota 4 in nota 5, spune-mi pe ce parte a unui copac din pădure crește mușchiul?
—Pe... partea... dinspre… ăăăăăăăăăăăăă… no- … no-…nord…NORD-EST!!! am zis eu plin de speranță.
—Eu am vrut să-ți dau o șansă, dar văd că nici la cea mai ușoară întrebare n-ai răspuns corect!

Răspunsul era “NORD”! Ține minte!!! Și pentru azi nu ai nota 4, ai nota 3!!!!!  zise foarte supărată doamna de Geografie."

Dacă ai ajuns până aici, probabil Andrei ți-a stârnit interesul la citit. 

Sau măcar un “aha”. 

El nu e singurul cu personalitate pe hârtie.

În aceeași ligă scriu și Daria Dinescu, și Eliza Rosanna, alături de alți copii care n-au timp de clișee, dar au mult curaj. 

Toți trei - și încă douăzeci de nume la fel de surprinzătoare - se regăsesc într-o antologie lansată cu multă muncă și un ochi atent de coordonare:

„Povești cu suflet de copil”, sub îndrumarea Nicoletei Fotău-Ababei.

E o carte cu reacții, cu umor, cu emoții, scrisă de copii care nu se tem să spună lucrurilor pe nume.

Împărțită pe trei categorii de vârstă, născută din trei etape de concurs și alimentată cu sinceritatea lor, colecția adună personaje care rămân în memorie nu pentru că sunt perfecte, ci pentru că sunt vii.

Și dacă tot citim povești despre copilărie, poate e momentul să citim unele scrise chiar de copii.

Cartea e disponibilă spre achiziție, și chiar merită.

Nu pentru că scrie pe copertă “concurs național”, ci pentru că înăuntru sunt texte care respiră. 

Alege s-o răsfoiești.

Poate îți scapă și ție un zâmbet.