Poezii scurte
Ștefania Sarina OpreaShare
Versurile sunt joc și refugiu, frumusețe și nebunie în același timp.
Poeziile scurte au puterea unui descântec: spuse cu glas tare, devin teatru; citite în șoaptă, înainte de culcare, sunt liniște.
Unele te fac să zâmbești, altele te lovesc ca o zi de luni în noiembrie.
Citesc poezie și o scriu, încă mirată că mintea poate să înșire logică în rime.
Atârn de câte un cuvânt ca de marginea unui vis și le schimb între ele, ca o fată care se caută în oglindă.
La haine n-am răbdare, dar la rime pot să pierd ore, până dau peste cea care se așază perfect.
Poezii scurte, pentru atunci când ești pe fugă
Îmi sar des în ochi poezii scurte ale unor poeți români contemporani, scrise cu pasiune.
Le citesc și dau like, pentru că dau de ele pe Facebook cel mai adesea.
Când sunt într-o stare mai bună cu mine, le si distribui pe pagina mea, să ajungă la toată lumea.
And then magic happens!
Acum câteva zile am dat de poezia asta scurtă, scrisă de Vasile Andreica.
O las mai jos, să o citești și tu.
când soarele trimite ceilalți aștri în nevăzutul fiecărei zile zâna mea brună - cea cu ochi albaștri - își toarnă chipu-n griuri mai subtile ca-n enigmaticul ei camuflaj s-atragă numai firi ce știu să vadă dincolo de alură și penaj lunga și dulcea timpului corvoadă ce i-a creat ascunsa profunzime vădită în privirile-i turcoaz amestec de blândețe și asprime decoct din fericire și necaz încât dac-o observi cum se cuvine ceva din ea se infuzează-n tine.
Prin căutările despre nimic pe care le fac pe Facebook sau Instagram, mai dau și de minunățiile astea scrise - poezii scurte, poezii mai lungi, articole și păreri ale unor oameni atenți sau chiar și o simțire scrisă pe fugă la metrou.
Îmi plac toate cele care sunt bune și istețe.
Cred că acesta este un motiv pentru care mai continui să țin în viață “viața de pe Facebook”.
Rămânem sensibili atunci când îl citim pe Eminescu, fie o strofă, un citat, o cugetare de-ale dânsului și împrăștiem apreciere în mod natural.
Eminescu a fost și rămâne unul dintre cei mai mari poeți ai lumii.
Poezii scurte de Mihai Eminescu
Înger de pază
Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze, Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Încins cu o haină de umbre şi raze, C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins; Dar cum te văzui într-o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor şi de taină, Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. Eşti demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare, El, veghea mea sfântă, amicul fidel? Ori poate!... O-nchide lungi genele tale, Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale, Căci tu - tu eşti el.
Crăiasa din poveşti
de Mihai Eminescu
Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie; S-adun flori în şezătoare De painjen tort să rumpă, Şi anină-n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă. Lângă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mişcări de valuri Ca de bulgări de lumină,. Dându-şi trestia-ntr-o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii Peste unda fermecată. Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri;. Ca să iasă chipu-n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. Ea se uită.. Păru-i galben, Faţa ei lucesc în lună, Iar în ochii ei albaştri Toate basmele s-adună.
Dorinţa
de Mihai Eminescu
Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Şi în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz. Pe genunchii mei şedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în păr înfiorate Or să-ţi cadă flori de tei. https://www.versuri.ro/w/3517 Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braţ încet s-o culci, Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci.. Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt Singuratece izvoare, Blânda batere de vânt;. Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri.
Poezii scurte de dragoste
Lună în câmp
de Nichita Stănescu
Cu mâna stângă și-am întors spre mine chipul, sub cortul adormiților gutui și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea, văzduhul serii mi-ar părea căprui. Mi s-ar părea că desluseșc, prin crenge, ... zvelți vânători, în arcuiții lei din goana calului, cum își subție arcul. o, tinde-ți mâna stângă către ei Și stinge tu conturul lor de lemn subțire pe care ramurile l-au aprins, suind sub luna-n seve căii repezi ce-au rătăcit cu timpul, pe întins. Eu te privesc în ochi și-n jur să șterg copacii În ochii tăi cu luna mă răsfrâng ... și ai putea, uitând, să ne strivești în gene dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.
Poezia, pe fugă
Poezia nu e pentru elite.
Nu e pentru școli, premii sau titluri.
E pentru tine, cel care citești câteva versuri într-o zi obosită și simți că te-ai liniștit.
Citim versuri pe Facebook, pe metrou, în pat, pe fugă.
Și, dintr-odată, se face liniște în cap.
Poate nu scriem ca Eminescu, dar ne simțim mai aproape de el când ne lasă o metaforă să ne locuiască gândurile o zi întreagă.
Poate nu vom fi Nichita, dar uneori simțim că suntem puțin poeți când ne uităm lung la o lună galbenă și nu știm ce să zicem.
Poezia e acolo. În noi, pe ecran, în feed, într-un mesaj, într-un vers. Ne atinge când nici nu suntem atenți.
Și dacă tot ai ajuns până aici… poate azi dai scroll mai încet.
Poate citești o poezie.
Poate chiar o scrii.
