Don Quijote 400 de ani mai târziu
Ștefania Sarina OpreaSă mai fie vreo 100 de pagini din cartea a patra și închid Don Quijote de la Mancha.
Trag de ele, de paginile alea, cu greu. Și nu că n-aș vrea să ajung la final, ci pentru că știu că o să-mi pară rău că se termină una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit.
Știai, nu?
Don Quijote de la Mancha este considerată una dintre cele mai importante și mai influente cărți scrise vreodată. De peste patru secole continuă să fie citită, tradusă și reinterpretată în toată lumea.
Am parcurs cele patru volume cu un zâmbet continuu și cu hohote de râs.
Mi-am ascuțit privirea ori de câte ori zăream câte un detaliu din secolul al XVII-lea greu de înțeles acum, în secolul XXI. Și-apoi îmi dădeam seama că sursele de inspirație și de informație de acum patru secole erau tot alte cărți, cu limitele cunoașterii de atunci.
Stelele, anotimpurile, bolile, tradițiile, plantele și animalele erau repere după care oamenii își ghidau existența. Hrana era puțină, simplă și nutritivă, acompaniată aproape obligatoriu de vin.
De la castele și hanuri, la cârciumi umbrite, caravane de circ, sclavi și drumuri care ridicau praful peste piatră și țărână.
O speranță de viață redusă, foamea mereu la ușă și șansa deloc neglijabilă de a fi jefuit sau omorât la drumul mare.
Cu toate acestea, am nostalgia și dorul parcă pentru un secol în care n-am trăit.
Străzi pe care n-am pășit vreodată, mori de vânt pe care nu le-am văzut, hangițe cu care n-am schimbat o vorbă și cavaleri pe care nu i-am întâlnit niciodată. Să nu mai zic de scutieri călare pe măgari.
Don Quijote îți schimbă un pic felul în care privești lumea și te smulge din secolul tău cu vorbe cavalerești. Dacă astăzi datorăm înțelepciunea a mii de surse de informație, acum patru sute de ani lucrurile erau infinit mai simple.
Asta e tot ce aveau.
Cărți și foarte puțini oameni care știau să le citească.
Iar înțelepciunea, conduita, disciplina și înfrânarea propriilor porniri țineau, înainte de toate, de caracterul omului. Astăzi avem legi, coduri penale și camere de supraveghere.
Apăi, acum patru sute de ani ce aveau?
Curios să afli?
Hai să dezbatem pe larg, dar nu prea fățiș. N-am de gând să-ți fur plăcerea lecturii.
Don Quijote de la Mancha, de Miguel de Cervantes Saavedra.
Cine a scris don quijote - Miguel de Cervantes Saavedra
Miguel de Cervantes Saavedra s-a născut în 1547, în Alcalá de Henares, un oraș aflat în apropiere de Madrid. A murit în 1616, la aproape 69 de ani, fără să știe că avea să devină unul dintre cei mai importanți scriitori ai tuturor timpurilor.
Astăzi, numele lui este sinonim cu Don Quijote de la Mancha, roman considerat de numeroși critici drept primul roman modern din istoria literaturii.
Viața lui Cervantes a fost însă mult mai aventuroasă decât a multor personaje pe care le-a creat.
La doar 24 de ani a luptat în Bătălia de la Lepanto, una dintre cele mai importante confruntări navale ale secolului al XVI-lea. A fost rănit atât de grav, încât și-a pierdut aproape complet mobilitatea mâinii stângi, motiv pentru care a rămas cunoscut în istorie drept „Ciungul de la Lepanto”, deși mâna nu i-a fost amputată.
Dacă asta nu era suficient, câțiva ani mai târziu, corabia cu care se întorcea în Spania a fost capturată de pirați barbaresci. Cervantes a petrecut aproape cinci ani prizonier în Alger, timp în care a încercat de mai multe ori să evadeze. A fost eliberat abia după ce familia și călugării trinitari au reușit să strângă suma cerută drept răscumpărare.
Nici după întoarcerea în Spania viața nu i-a devenit mai ușoară.
A lucrat ca funcționar și colector de taxe, a avut probleme financiare aproape constant și chiar a ajuns pentru scurt timp în închisoare.
Ironia face că omul care avea să scrie una dintre cele mai iubite cărți din lume nu s-a bucurat nici pe departe de gloria și prosperitatea pe care i le atribuim astăzi.
Deși milioane de oameni îi cunosc numele, nu știm cu certitudine cum arăta Miguel de Cervantes.
Cel mai celebru portret atribuit lui nu a fost autentificat, așa că imaginea autorului rămâne, într-un fel, la fel de misterioasă ca unul dintre personajele sale.
Era obligatoriu de citit și despre Cervantes.
Informațiile despre scriitorul născut în secolul al XVI-lea nu sunt detalii de ignorat.
Iar eu nu am de gând să vorbesc despre Don Quijote fără să-i cinstesc creatorul.
Don Quijote rezumat - că poate nu vrei să citești câteva mii de pagini
Alonso Quijano este un hidalgo spaniol trecut de prima tinerețe.
Un om obișnuit, fără vreo faptă memorabilă la activ, care citește atât de multe romane cavalerești, încât ajunge să creadă că lumea lor este cât se poate de reală.
Atât de reale încât se aruncă în ea, ca și cum lumii i-ar fi lipsit fix un cavaler rătăcitor.
Își pune pe el o armură ruginită, își botează calul Rocinante, își schimbă propriul nume în Don Quijote de la Mancha și pleacă în lume cu o misiune cât se poate de nobilă: să îndrepte nedreptățile, să-i apere pe cei slabi și să redea cavalerismului gloria de altădată.
Numai că lumea în care trăiește nu mai are nici cavaleri, nici uriași, nici primejdie…
Are hangii, negustori, preoți, țărani, pușcăriași, actori ambulanți, prostituate, păstori, studenți, hoți și oameni care încearcă, fiecare în felul lui, să supraviețuiască.
Acolo unde ceilalți văd mori de vânt, Don Quijote vede uriași.
Acolo unde ceilalți văd un lighean de bărbier, el vede un coif legendar. Aproape fiecare aventură pornește din aceeași ruptură dintre realitate și imaginație.
Singurul care îl însoțește este Sancho Panza, un țăran simplu, cu burta mare, cu idealuri și cu o promisiune de care se ține cu dinții: aceea că într-o zi va ajunge guvernatorul unei insule.
Sancho vede lumea așa cum este. Don Quijote o vede așa cum ar fi vrut să fie, din cărțile de cavalerie.
Împreună formează unul dintre cele mai frumoase și mai amuzante cupluri din literatura universală.
Poate c-ai să zici că asta-i tot, că ai rezumatul și gata, nu trebuie să mai citești cele sute de pagini.
Să nu crezi asta!
Fiecare dintre cele patru cărți sunt patru comori
În fiecare dintre cele patru vei găsi iubiri și dezamăgiri, prietenii și amiciții spontane ale protagoniștilor, precum și întâmplări unice, ce azi nici măcar nu se mai scriu.
Ar fi păcat, mare păcat, doar să treci ca vântul prin pagini. Chiar și prin acest articol NE recenzie.
Am zis iubiri, da, pentru că și cavalerul nostru rătăcitor are o inimă rezervată unei domnițe.
Romanul îți poate da impresia că este doar despre aventuri cavalerești și lupte fără sfârșit.
Numai că, undeva printre armuri, hanuri și mori de vânt, Cervantes strecoară și o poveste de dragoste.
Don Quijote iubește așa cum au iubit, probabil, doar cavalerii și poeții.
Cine e iubita lui Don Quijote?
Ei bine, nu prea e, deși exista.
Sau, mai bine spus, este. Dar nu așa cum te-ai aștepta.
Don Quijote se îndrăgostește de Dulcineea del Toboso, o femeie pe care o transformă în cea mai nobilă și mai frumoasă domniță din lume. Numai că Dulcineea nu prea știe că este iubita lui. Si nici domnita nu e.
În realitate, ea este Aldonza Lorenzo, o țărancă pe care Don Quijote o îmbracă, în mintea lui, cu toate virtuțile cavalerismului. O înnobilează fără acordul ei, îi dedică victorii pe care nu le-a cerut și o iubește cu o fidelitate pe care ea nici măcar nu știe că o inspiră.
Ideea lui Cervantes de a-l îndrăgosti pe cavaler de o femeie simplă, transformată apoi într-un ideal, ascunde parcă un mecanism psihologic pe care îl întâlnim și astăzi.
Don Quijote nu iubește o femeie. Iubește ideea unei femei. Un ideal de blândețe și frumusețe, care îl însoțește pretutindeni și căreia îi dedică victorii.
Sună oare cunoscut?
De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne îndrăgostim mai degrabă de versiunea pe care ne-am construit-o despre cineva decât de omul din fața noastră?
Ni s-au aprins călcâiele și am suferit după câte o himeră.
Don Quijote și Sancho Panza - duo ce va face istorie
Nu poți avea Quijote fără Panza și invers.
Sancho Panza este scutierul lui Don Quijote.
Dacă cavalerul nostru ar fi plecat fără Sancho Panza, ar fi fost poate mort din primele vitejii cavalerești. Iar dacă Sancho nu l-ar fi întâlnit niciodată, probabil că n-ar fi plecat prea departe de casă în viața sa.
Alăturarea acestor două personaje, călare pe cal și măgar, este fantastică, iar Cervantes știa foarte bine ce făcea. Cervantes îi lasă să pară doar doi prieteni.
Doar, doar l-om crede pe cuvânt.
În realitate, acest duo este un mod de a trăi și de a conviețui. În aproape orice relație dintre doi oameni îl vei găsi pe Don Quijote și pe Sancho Panza.
Un cavaler bogat și-un scutier sărac, atârnați amândoi de două lumi diferite - una imaginară și cea reală, concretă. Lanțul dintre cei doi este și acesta tot imaginar, iar Sancho se ține bine de el, căci la capătul celălalt este mult îndrăgitul său stăpân.
Și nu, nu se ține din interes, ci acesta este, de fapt, cârmuitorul acestei prietenii, acestei alăturări ce poate fi dezastruoasă.
Dar nu va fi niciodată.
De ce Don Quijote merge călare pe un cal, iar Sancho Panza pe un măgar?
Nu m-am putut abține să mă întreb dacă Cervantes chiar a ales întâmplător animalele celor doi.
Cu cât citeam mai mult, cu atât aveam impresia că nici măcar un măgar nu apare într-o carte atât de mare fără să aibă un rol.
Don Quijote călărește un cal. Nu unul impunător, ci unul bătrân, slab, obosit, pe care îl botează cu mândrie Rocinante, de parcă ar fi cel mai nobil armăsar din toată Spania.
Pentru el, calul nu este doar un…cal. Este extensia propriului ideal. Cavalerii merg pe cai.
Așa scrie în cărțile pe care le citește, așa trebuie să fie și lumea.
Sancho Panza, în schimb, merge pe un măgar.
Și parcă nici nu putea fi altfel pentru scutier. Măgarul nu impresionează pe nimeni, nu inspiră poeți și nu apare în legende. Își vede de drum, cară poveri și nu are nicio ambiție să pară mai mult decât este. La fel ca Sancho.
Don Quijote nu poate privi lumea fără imaginație, după cum Sancho nu poate privi lumea fără pragmatism.
Unul vede ce ar putea exista, celălalt vede doar ceea ce există deja.
Niciunul nu are dreptate pe deplin.
Plasează Cervantes aici iar ceva subtil?
Idealurile au nevoie de un cal, iar viața de zi cu zi are nevoie de un măgar?
Suntem cu toți și cavaleri, dar și scutieri în definitiv, într-un schimb de roluri echitabil numit viața.
Leul - singurul care nu îl atacă pe Don Quijote
Dintre toate personajele pe care le întâlnește Don Quijote în lungul lui drum, unul singur refuză confruntarea.
Leul.
Scena este pe cât de comică, pe atât de stranie. Don Quijote obligă îngrijitorul să deschidă cușca. Este convins că în fața lui se află cea mai mare provocare pe care un cavaler și-o poate dori.
Sancho este îngrozit, cei din jur se pregătesc pentru ce e mai rău, iar cititorul aproape că își ține respirația.
Cușca leului își căsca porțile larg.
Leul se ridică alene, privește în jur, îl observă pe Don Quijote și... decide că are lucruri mai importante de făcut. Se întinde ca după un somn bun și ignoră atât ușa deschisă, cât și cavalerul pregătit de confruntare. Confruntare nesolicitată de nimeni.
Una dintre scenele inteligente ale lui Cervantes.
Până atunci, Don Quijote fusese bătut de hangii, de negustori, de păstori și de tot felul de oameni care îl considerau ridicol sau periculos. În fața unui pericol real însă, nu se întâmplă nimic.
Și atunci inevitabil apare întrebarea: oare cine este mai puternic?
Omul care simte nevoia să demonstreze că este curajos sau leul care nu simte nevoia să demonstreze nimic?
Leul este, probabil, singurul personaj din roman care nu intră în jocul lui Don Quijote.
Iar Don Quijote, firește, interpretează episodul în felul lui.
Este ferm convins că leul a refuzat lupta pentru că i-a recunoscut măreția. Nici măcar în fața realității nu renunță la povestea pe care și-a construit-o.
Însă autorul ne lasă în coadă de pește, căci nu ne va spune în restul cărții de ce leul nu a atacat.
Cervantes și personajul său - iubire sau batjocură
La prima lectură, ai impresia că Cervantes își bate joc de Don Quijote.
Îl pune în situații ridicole, îl bate toată lumea, confundă morile de vânt cu uriașii, burdufurile cu vrăjitorii, iar cititorul râde aproape continuu.
Doar că, nu-i așa.
Dacă Cervantes chiar l-ar fi disprețuit, nu cred că i-ar fi dat atâta demnitate.
Deși aproape toți din juru-i râd de el, Cervantes are însă grija să nu-l transforme într-un prost.
Cavalerul nostru trăiește cu și în iluzii, dar nu este prost.
Don Quijote își menține imaginea intelectuală impecabilă - ceva greu de atins la vremea aceea. Ba chiar, în multe dintre discursurile lui despre libertate, dreptate, onoare sau educație, vorbește surprinzător de lucid. Atât de lucid, încât personajele din jur rămân uneori fără replică.
Autorul râde poate de cavaleri, dar nu de personajul său.
Să nu uităm, căci am menționat chiar la început, și nu întâmplător, că Cervantes a fost soldat. Rănit, prizonier de război, sărac, umilit. A văzut lumea fără iluzii, iar personajul său putea fi un cinic cu succes.
Dar spaniolul alege să îl facă idealist. O lucrătură extrem de rafinată.
Cervantes își dă voie prin Don Quijote să fie cine n-a avut curajul să fie.
Don Quijote nu va schimba lumea
Cel puțin nu cea de acum 400 de ani.
Nu cred că Cervantes și-a dorit să creioneze un personaj atât de îndrăgit precum cavalerul nostru.
Nicidecum.
A fost o loterie întârziată, aș zice, în care, câteva secole mai târziu, doar vezi o imagine cu mori de vânt și spui Don Quijote.
Are un brand personal extraordinar, recognoscibil, cum ne chinuim astăzi să facem în businessuri și antreprenoriat.
Încurajator demers, recunosc, căci încă mai este speranță pentru scriitori să creeze ceva fantastic și nemuritor.
La fel ca Ghilgameș. La fel ca Don Quijote. La fel ca niște hobbiți sau copii vrăjitori.
Sper că te-am ținut interesat până aici și că ai acum curiozitatea cititorului care a ratat una dintre cele mai mari capodopere ale lumii.
Eu mă întorc la cele o sută de pagini pe care le mai am de citit.
Și trag de ele în continuare.
Nu pentru că mi-ar fi greu să ajung la ultima pagină, ci pentru că știu deja că, odată închisă cartea, îmi va lipsi.
Dacă un scriitor reușește să te facă să amâni cu bună știință finalul unei cărți, cred că și-a câștigat nemurirea.
Imaginea de coperta: Spain.info
